Cuvant marturisitor al PS MACARIE la hramul Manastirii DOBRIC (audio + text):“VREMURILE SUNT FOARTE GRELE şi devin din ce în ce mai grele, însă în aceste vremuri trebuie să mărturisim. BISERICA ESTE UNA, NU POT FI MAI MULTE! În Biserica Ortodoxă să rămânem până la sfârșit, FĂRĂ SĂ-I DISPREȚUIM PE CEILALȚI”. Impotriva prozelitismului NEOPROTESTANT

6-09-2016~~Sublinieri~~

13923859_1036794313102563_3552665179925405679_o

Vedeti si:

NADEJDEA – LUMINA LUI DUMNEZEU DIN MIJLOCUL INTUNERICULUI LUMII CARE L-A ALUNGAT DIN “CETATE”. Interviu cu Vladica Macarie in “Familia ortodoxa”: “Prin faptul că îl strângi pe om la inima ta îi arăţi că, de fapt, HRISTOS ÎNSUȘI ÎL ÎMBRĂȚIȘEAZĂ ȘI ÎL ȚINE LA INIMA SA IUBITOARE…”
“Occidentalii au câştigat bunăstarea, dar, o dată cu ea, au pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi caută acum tot felul de surogate”. CALDURA HARULUI SI LUMINA IUBIRII IN TINUTURILE SI IN INIMILE RECI SI INTUNECOASE ALE NORDULUI
Pastorala la Invierea Domnului (2016) a PS MACARIE, prin care cheama la reasezarea pe vechile fundamente ale FAMILIEI si CREDINTEI FERME, avertizand asupra PERICOLELOR PENTRU FORMAREA COPIILOR intr-o lume dominata de RELATIVISM, MATERIALISM si CORECTITUDINE POLITICA

***

AUDIO: Extras din predica Parintelui Episcop Macarie Dragoi la Manastirea Dobric (jud. Bistrita-Nasaud) de Adormirea Maicii Domnului – 15 august 2016:

AUDIO:

***

13962672_1036794096435918_2284461754123756995_n

Fragment transcris:

” […] Iată, trăim vremuri foarte grele, vremuri tulburi în care sunt relativizate valorile evanghelice şi valorile neamului nostru românesc. Este atacată familia creştină, iubitoare şi jertfelnică, făţiş sau subversiv, sub toate formele. Se clamează neorânduiala. Minoritatea mărşăluieşte pe stradă, iar majoritatea trebuie să stea în catacombă. Vremurile sunt foarte grele şi devin din ce în ce mai grele, însă în aceste vremuri trebuie să mărturisim, aşa cum a mărturisit Maica Domnului, aşa cum au mărturisit Apostolii şi toţi sfinţii Bisericii noastre. În această lucrare [de mărturisire] avem oameni de nădejde.

Iar România arată aşa cum sunteţi dumneavoastră, cei astăzi adunaţi la Dobric. Aceasta este adevărata Românie, cea de astăzi, a marii sărbători de la Dobric, de la Nicula, de la Râmeţ, de la Rohia şi din toate mănăstirile şi locaşurile sfinte în care ne adunăm cu toţii, dornici de a lucra pentru mântuirea noastră şi pentru binele neamului nostru.

[…]

Ieri la Liturghie se citea mărturia Apostolului Pavel care a botezat mai multe case. Şi spunea casa lui Crispus, casa lui Ştefana, casa lui Corneliu. Deci Apostolul Pavel a botezat întreaga familie, de la mare la mic, de la mic la mare. Toţi s-au făcut părtaşi botezului. E adevărat că copiii nu pot pricepe, dar, cum ne spune Hristos în Evanghelie: Cine va mărturisi pentru unul dintre aceştia prea mici ai Mei – adică pentru copii, mai ales că avea şi copilaşul în braţe –mare se va chema în Împărăţia Cerurilor. Decinoi mărturisim pentru copilaşi, îi botezăm din pruncie şi îi împărtăşim cu Hristos de mici. De mici trebuie să crească firesc şi deplin în Hristos şi în Biserica Sa, toţi copilaşii, care sunt îngeraşi. Şi trebuie să primească harul Preasfântului Duh în Taina Botezului.

Din nefericire, trăim această experienţă în Scandinavia, unde păstoresc pe fraţii români, unde copiii nu sunt botezaţi în pruncie şi sunt mii şi mii de oameni nebotezaţi, pe care eu îi botez acum împreună cu fraţii preoţi. Am dus în Scandinavia trei cristelniţe, trei vase mari cu scăriţă, trei baptisterii pentru a-i putea boteza pe adulţi prin întreita cufundare. Şi botezăm zeci şi zeci de adulţi, însă sunt mii şi mii care nu sunt botezaţi şi pleacă din această lume nebotezaţi. Şi este o mare durere! Dacă ar fi fost botezat acel adult în pruncie, măcar s-ar fi învrednicit să poarte pecetea harului Botezului, deoarece numai cel botezat va putea intra în Împărăţia Cerurilor.

Dar botezul este unul, aşa ne spune Sf. Pavel – un Domn, o credinţă, un botez. Şi botezul întotdeauna este din apă şi din Duh Sfânt, nu este numai din apă. Iar Duhul Sfânt, fără a considera că aducem vreo insultă celorlalţi, trebuie să mărturisim cu toată tăria că se păstrează numai în Biserica Ortodoxă, în Biserica Dreptmăritoare. Lucrează Duhul Sfânt, dar nu lucrează deplin decât prin Tainele Bisericii. Iar Taina cea prin care se săvârşesc toate este Taina Apostoliei sau taina Preoţiei, care se transmite prin punerea mâinilor.

Apostolii i-au sfinţit pe episcopi şi pe preoţi prin punerea mâinilor. Episcopii, ucenicii, apostolii, la rândul lor, i-au sfinţit pe urmaşi prin punerea mâinilor. Şi acest har al hirotoniei se transmite din generaţie în generaţie prin succesiunea apostolică celor chemaţi să slujească dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor. Toţi suntem slujitori la Liturghia fratelui atunci când facem binele; dar, în ceea ce priveşte taina hirotoniei, doar o parte sunt aleşi. Toţi suntem chemaţi să fim slujitori, după cum ne spune Hristos, însă doar o parte din noi suntem aleşi la slujirea celor sfinte, la altarul euharistic şi împărtăşim Duhul Sfânt deplin.

Un botez nu este valid dacă este numai din apă, aşa cum îl practică toate cultele neoprotestante – baptişti, iehoviştii, penticostalii, adventiştii etc – este un botez doar cu apă, nu este deplin, nu este cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt Se împărtăşeşte doar în lucrarea apostolică, în Taina hirotoniei, în lucrarea preoţească, pe care a rânduit-o Hristos în Biserica Sa prin apostoli şi prin urmaşii lor, care suntem noi, slujitorii altarului, dar la modul general sunteţi şi dvs. – dar la modul general! – în ceea ce Sf. Ap. Petru spune că este preoţia împărătească. Cu toţii trebuie să facem misiune şi să-L slujim pe Hristos şi pe aproapele cu toată fiinţa noastră. De aceea, atunci când unii, în numele lui Iisus, vin şi vă propovăduiesc altceva, chiar dacă ţin Biblia în mână, vă propovăduiesc greşit; întrebaţi-i doar un lucru: <Bine, ne bucurăm de cuvântul lui Hristos, dar, pe lângă cuvânt, noi dorim şi iertarea Lui deplină. Apostolii au primit puterea să ierte păcatele, să lege şi să dezlege păcatele. Dvs., aceşti civili care propovăduiţi, aceşti predicatori, puteţi să-mi iertaţi păcatele în Taina Pocăinţei?> N-or să vă poată ierta păcatele, că n-au primit această putere în Taina hirotoniei. <Dacă nu-mi puteţi ierta păcatele, nu primesc iertarea lui Hristos în chip deplin>.

De aceea este foarte important ca pocăinţa s-o facem în Biserică. Un alcoolist poate să se pocăiască în Biserica lui, nu trebuie să iasă din Biserica lui, fiindcă este cea mai mare ispită a vrăjmaşului mântuirii: se lasă de această patimă care aduce durere în casă şi-n societate, dar îşi poate pierde mântuirea sufletului. Un curvar, urmând modelul atâtor sfinţi din Biserică care au părăsit calea fărădelegii, poate să se pocăiască în Biserica sa, nu în afara ei, pentru că în afara Bisericii nu există mântuire. Un om cuprins de vicii mai mari sau mai mici, dar pătimaş, trebuie să pună început bun în Biserica sa, în Biserica Ortodoxă, nu în afara ei, fiindcă în afara Bisericii nu există mântuire; în afara Bisericii lui Hristos nu există mântuire. Iar Biserica este una! Nu pot fi mai multe biserici, ci doar una, apostolească. Aşa cum a întemeiat-o Hristos, Capul ei.

Deci în această Biserică Dreptmăritoare, Ortodoxă – căci această înseamnă ortodox:dreptmăritor, cel care aduce dreaptă slăvire lui Dumnezeu – să rămânem până la sfârşit, fără să-i dispreţuim pe ceilalţi, iubiţii mei. Dispreţul, judecata este un mare păcat. Ne judecă ei destul. Noi nu-i judecăm. Dumnezeu îi judecă pe toţi; noi îi iubim şi-i preţuim. Şi ca dovadă vă mărturisesc faptul – poate îl cunoaşteţi – că în Norvegia sunt multe familii greu încercate, despărţite forţat de copilaşi. Episcopul-Macarie-Dragoi-acasa-la-sotii-Bodnariu

Episcopul-Macarie-Dragoi-acasa-la-sotii-Bodnariu

Iar între aceste familii este şi o familie protestantă, penticostală [Bodnariu, n.n.]. Copiii s-au născut într-o familie de penticostali, el este român, ea este norvegiancă, s-au întâlnit în Bucureşti într-o misiune frumoasă de ajutorare a copiilor străzii, s-au iubit şi s-au căsătorit, s-au strămutat în Norvegia, s-au născut copiii şi apoi au fost greu încercaţi, neînţeleşi fiind şi despărţiţi pentru o vreme de copilaşi.Încercările nu s-au încheiat aici, însă mergem cu credinţă înainte. Şi vă mărturisesc că, auzind de această durere, n-am ţinut seamă de faptul că sunt penticostali. Pe chipul lor L-am văzut pe Dumnezeu; mai ales pe chipul lor îndurerat L-am văzut pe Iisus Care suferă împreună cu noi. Şi, dacă federaţia penticostală din Norvegia s-a dezis de ei, considerându-i vinovaţi, eu m-am dus să-i cunosc şi am constatat că nu este nicio urmă de iresponsabilitate în familia lor. Despărţirea forţată de copilaşii lor a provocat nişte traume de neimaginat. Şi i-am îmbrăţişat la pieptul meu ca un frate în Hristos, fiindcă erau în suferinţă şi era în mare pericol familia creştină, iubiţii mei.

Aceasta trebuie să ne unească şi aceasta trebuie să înțeleagă şi Dobricul, că trebuie să lucrăm pentru Hristos şi pentru valorile pe care le-am lăsat în societate şi să se termine pentru totdeauna prozelitismul, să nu mai aud că la Hălmăsău ajung neoprotestanţii să-i atragă la altă credinţă pe ortodocşii care sunt de secole acolo în unitate, mărturisindu-L pe Hristos şi mărturisindu-şi propria lor identitate. Să nu mai aud de acest lucru! Dacă se va mai întâmpla voi mărturisi şi voi spune cine se face vinovat de acest abuz. I-am spus Înaltului Andrei aseară la Nicula şi e mâhnit şi dumnealui.

13925513_1036788939769767_7682906831091461305_o

Trebuie să-L mărturisim pe Hristos în aceste vremuri de mare încercare şi să ne iubim în Hristos fiecare în lucrarea sa.

Iar noi suntem în Biserica Ortodoxă, care este cea mai veche Biserică. Părintele Bartolomeu deseori spunea că Biserica este precum vinul: cu cât vinul este mai vechi, cu atât este mai bun. Aşa este şi Biserica Ortodoxă. Dar nu-i dispreţuim pe ceilalţi. Noi mărturisim Adevărul şi ceea ce am primit de la Hristos şi de la apostolii Săi. Însă, în vremurile acestea de primejdie, trebuie să ne adunăm şi să luptăm pentru ceea ce ne-a lăsat Hristos.

Această moştenire s-o cultivăm întotdeauna sub ocrotirea Maicii Domnului. Şi eu am certitudinea că şi neoprotestanţii îşi vor reveni şi vor înţelege lucrarea Maicii Domnului. Vor înţelege că Maica Domnului nu este o femeie ca toate femeile, din moment ce este una dintre milioane de femei care au fost şi care vor mai fi, rânduită la plinirea vremii să-L aducă pe lume pe Dumnezeu. Iar aceasta este cea mai frumoasă mărturie, cea mai adâncă, deplină mărturie, trecând peste neînţelegerile din Evanghelie care pot fi lămurite în duhul Evangheliei, nu în afara Evangheliei. Toate aceste interpretări eronate din Evanghelie pot fi lămurite în duhul Evangheliei lui Hristos, nu în afara lui.

De aceea, preaiubiţii mei, haideţi cu toată evlavia şi credinţa să ascultaţi această rugăciune mare de dezlegare şi apoi să mergeţi la împărtăşit…

[va urma si transcrierea primei parti a predicii, referitoare la Maica Domnului]

***

Lumea Credinței nr. 9 (158), septembrie 2016

Văile Ţibleşului sunt înălţimile spiritului

1 septembrie, 2016

În preajma Sfintei Mării, am făcut o splendidă călătorie pe văile Ţibleşului (comunele Spermezeu şi Uriu, dar şi la Mânăstirea Dobric), alături de cel mai bun ghid pe care îl puteam găsi: Episcopul Macarie. Da, aţi ghicit, este exact acelaşi Vlădică al Scandinaviei pe care îl cunoaşteţi prea bine din paginile revistei noastre sau din emisiunile de la TVR. Tânărul ierarh este gazda şi călăuza perfectă, pentru că se trage din aceste ţinuturi bistriţene în care de obicei nu prea calci nici ca ziarist, nici ca simplu pelerin, căci nu sunt nici în drum şi nici foarte cunoscute. Cu toate astea, surprizele au fost mari şi extrem de plăcute, iar faptul că locurile nu sunt intens mediatizate le ţine încă departe de ispita modernizării cu orice preţ, a orgoliilor locale şi a falsurilor „vândute” ca mostre de tradiţie şi credinţă populară. Oamenii sunt teferi, la locul lor (pe care şi‑l ştiu bine!), primitori, fără complexe, deschişi la nou atât cât trebuie şi la dialog atât cât se cuvine. Cu alte cuvinte, situaţia ideală pentru mine, ziarist creştin, om în toată firea şi bucureştean get‑beget…

Spermezeu, caput mundi

Întotdeauna m‑au emoţionat cei care îşi iubesc şi îşi promovează, necondiţionat, locul naşterii ca şi cum ar fi centrul universului! O deosebită atracţie faţă de locul unde au deschis ochii, pe care îl văd ca pe un rai pierdut la vârsta maturităţii, un topos al căldurii familiale, materne chiar, un uter cosmic pulsând, vibrând – astfel de senzaţii pare că trăiesc cei care se întorc, de fiecare dată cu lacrimi în ochi, acasă.Convingerea lor fermă, însă, te face atent la ceea ce auzi sau vezi şi, încet‑încet, începi să te convingi că locul respectiv merită toată atenţia. Mai ales când acesta este „adus la zi” sub aspectul păstrării tradiţiei, chiar în forme muzeale, cu mostre şi obiecte culese şi conservate cu grijă în căminul părintesc.

Aşa este şi micul muzeu, de fapt o schiţă vibrantă a traiului din aceste ţinuturi, pe care Preasfinţitul Macarie PsMacarie7

l‑a organizat şi gestionat în casa natală de la Spermezeu. El însuşi folclorist pasionat, a umblat pe toate văile Ţibleşului în căutare de comori sonore pierdute (cântecele uitate ale ţăranilor) sau de obiecte ale vieţii de zi cu zi ale României rurale, eterne. Dar adevărata comoară din casă este chiar mama sa, o femeie ageră la minte, care mi‑a dezvăluit că fiul acesta al ei se juca de mic „de‑a preotul”, improvizându‑şi un altar şi o chilie. M‑am minunat în sinea mea, dar unii semeni ai noştri chiar par „aleşi” de timpuriu să Îi slujească Domnului… Eu, care nu am ştiut nimic despre credinţă şi Biserică până la 25 de ani (adică aproape jumătate din viaţa mea, până acum!), desigur că m‑am mirat foarte tare. Dar, credeţi‑mă, m‑am şi bucurat!

La Paraclisul Maicii Domnului

Biserica din sat este frumoasă, mare şi curată, păstorită cu dăruire de părintele Ioan Simeon Buta. Dar cei mai frumoşi rămân tot oamenii, şi mai ales copiii. Aceştia s‑au adunat pe 13 august, seara, în faţa bisericii şi au început a cânta, alături de tinerii din comună, frumoasele lor pricesne. Apoi alaiul, în frunte cu Vlădica Macarie, a intrat în biserică şi a acolo a început slujbaParaclisului. Foarte frumoasă a fost slujba, care s‑a terminat cu un cuvânt de folos al Episcopului despre lucrarea în lume a Maicii Domnului, întărit prin prezenţa unui cuplu de români din Marea Britanie care au dobândit un copil printr‑o adevărată minune.

Dumnezeu există, fraţilor, lucrează prin harul Său şi prin sfinţii Săi, chiar dacă o importantă comunitate de penticostali din zonă nu agreează această formulă harică. Da,şi aici sunt prezente cultele neoprotestante, care îşi fac cărare, printre necazuri şi slaba catehizare, înspre sufletul oamenilor. Unii dintre ei, nu puţini în ultima vreme, primesc „noul adevăr de credinţă” şi părăsesc Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Plânge Maica Domnului pentru ei, dar plânge şi pentru cei care, ortodocşi fiind, se leapădă prin faptele lor de credinţa cea adevărată.

Nu mai departe de câţiva kilometri distanţă, la Dobric, acolo unde este acum o mânăstire de maici (a cărei incredibilă poveste o voi spune pe larg în numărul viitor) şi unde românii noştri sunt, aproape în majoritate, penticostali. De unde, aşadar, să se mai păstreze tradiţiile, portul, sărbătorile, formulele de salut, solidaritatea umană şi, până la urmă, toată buna aşezare a localităţii? De vreme ce o mare parte a sătenilor s‑a mutat, cu mic, cu mare, la acest cult neoprotestant, s‑a destrămat şi ţesutul social‑comunitar care îi lega pe toţi, de sute şi sute de ani… Au trecut împreună prin toate migraţiile feroce venite din străfundurile Asiei, au trecut prin sita strâmtă a unui imperiu ostil românilor şi credinţei lor răsăritene, au scăpat de comunismul ateu şi colectivist, iar acum, în libertate, au ales altă cale. Ce să mai înţelegi?

Crucea martirilor din răspântia oamenilor

În localitatea Uriu, pe drumul principal dintre Bistriţa şi Dej, Episcopul Macarie, pe cheltuiala lui, a înfipt în pământul transilvan o cruce monumentală din piatră albă. Creaţie a soţilor Scripcariu, ucenici ai lui Vasile Gorduz, crucea este ridicată întru memoria martirilor care au hrănit cu sângele lor credinţa acestor meleaguri bistriţene. Oameni ai Răsăritului ortodox, cu idealuri şi convingeri clare – deşi erau ţărani simpli, fără carte cei mai mulţi –, toată pleiada de martiri de aici sunt un corolar recent al Sinaxarului românesc. În cinstea lor, ştiuţi, dar şi neştiuţi, veghează acum această preafrumoasă cruce,a cărei sfinţire s‑a petrecut duminică 14 august. Au venit preoţi mulţi, în frunte cu parohul din Uriu, părintele Cristian Teutişan (un foarte bun vorbitor, de altfel), au venit oficialităţile, dar şi artistul Alexandru Pugna, fiu al plaiurilor şi, totodată, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bistriţa. Acesta a cântat un fragment din frumoasa baladă populară a celor patru sfinţi martiri năsăudeni: Atanasie din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu.

Lumea a căzut pe gânduri, prin faţa ochilor trecându‑le un moment de măreţie a celor de pe aceste meleaguri. De aceea crucea de aici e importantă şi de aceea gestul Episcopului Macarie este singular. Şi, tot de aceea, şi noi suntem pe urmele oricui face astfel de fapte, întru buna întocmire a aşezării sufleteşti a poporului dreptcredincios.

Răzvan BUCUROIU

“Bonus”:

Doxologia (22 septembrie 2015):

„Ducem casa în Biserică şi Biserica în casă”

INTERVIU CU PS MACARIE DRĂGOI

PS Macarie (din botez: Marius-Dan) Drăgoi s-a născut la 9 mai 1977, în Căianu-Mic, județul Bistriţa-Năsăud, fiind cel de-al treilea copil în familia credincioşilor ortodocşi Vasile şi Ana din localitatea Spermezeu, jud. Bistriţa-Năsăud. A urmat Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Mitropolit Dosoftei” din Suceava (1991-1996), apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1996-2000), precum şi studii de perfecţionare sau specializare în Franţa şi Marea Britanie (vorbeşte curent engleza şi franceza). În 2008 a obţinut titlul de Doctor în Teologie, cu teza Ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania (1874-1916). Convergenţe şi divergenţe. A fost secretar de cabinet al ÎPS Bartolomeu Anania, redactor la Radio Renaşterea şi profesor de religie la Şcoala „Ioan Bob” din Cluj-Napoca, eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca şi profesor-duhovnic la Seminarul Teologic Ortodox din metropola Ardealului. Tuns în monahism, cu numele Macarie, de către ÎPS Andrei al Alba Iuliei (acum Mitropolit la Cluj), naş de călugărie fiindu-i PS Vasile Someşanul, la 5 martie 2008 a fost ales în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa de Nord, la 2 mai 2008 – de Izvorul Tămăduirii – a fost hirotonit arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca şi la 6 iulie 2008 a fost întronizat în Catedrala Episcopală Sârbă din Stockholm. A publicat până în prezent 10 cărţi şi peste 40 de studii pe teme teologice, istorice şi etnologice, în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională, în diferite reviste de specialitate şi volume colective din ţară şi din străinătate, precum şi peste 100 de articole, recenzii şi interviuri în diferite periodice bisericeşti şi culturale.
Preasfinţia voastră, păstoriţi o comunitate de români aflată la mare distanţă geografică faţă de ţară, în Scandinavia. Vă simţiţi cumva stingher în Europa de Nord ca român şi ortodox?
Prin mila lui Dumnezeu, păstoresc frumoasele comunităţi româneşti din Scandinavia, aflate departe atât de ţară, dar şi între ele, răspândite geografic pe teritoriul Danemarcei, Suediei şi Norvegiei. Fiind în slujba Mântuitorului Hristos şi a fraţilor Săi mai mici, nu am cum să mă simt stingher, ci un misionar aflat într-o permanentă lucrare, cu atât mai mult cu cât nevoia de păstrare şi afirmare a identităţii noastre culturale şi spirituale rămâne în mare parte datoria Bisericii Ortodoxe strămoşeşti. Sentimentul de însingurare, atât de pronunţat pentru orice român plecat în străinătate, nu dispare total. Legăturile foarte frumoase şi pline de substanţă duhovnicească stabilite între membrii aceleaşi parohii – iar mai nou, am văzut în ultimii ani ai misiunii noastre, chiar frumoasele legături stabilite de membrii unor comunităţi din diferite oraşe sau ţări – ajung să compenseze lipsurile inerente îndepărtării de cei apropiaţi şi dragi. Nu ne simţim singuri, atâta vreme cât streaşina Bisericii ne oferă odihna sufletească, pentru noi ca români şi ortodocşi. Vorbesc la plural, pentru că acolo trăiesc toate bucuriile şi întristările românilor şi de aceea nu ne permitem luxul de a simţi altceva decât simt ei. Ca ierarh şi urmaş al Apostolilor, transmit în această parte de lume, dornică de lumină şi căldură în perioada nopţilor polare, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!” (Efeseni 5, 8), pentru ca astfel toţi să devenim luminători prin credinţă şi vieţuire în această parte de lume.
Niciodată nu pierdeţi ocazia de a participa – cu tot sufletul – la hramurile mari din România, la evenimentele importante ale ecclesiei. În ultima vreme, care au fost acestea?
Cred că accentul ar trebui pus un pic diferit, nu că ratez eu vreun eveniment, ci că, ori de câte ori sunt invitat şi pot veni, o fac cu multă bucurie. Cu adevărat, participarea la evenimentele de suflet şi zidire duhovnicească din ţară reprezintă un popas de încărcare spirituală aparte, cu care mă întăresc pentru misiunea scandinavă. Aţi punctat bine că aceste evenimente nu sunt numai ale unor comunităţi, ci ale întregii ecclesii (Biserici), pentru că bucuria pe care o trăiesc prin prezenţa mea în ţară e reciprocă pentru bucuria prezenţei altor ierarhi la evenimentele din eparhia noastră. În ţară am fost prezent la diferite evenimente duhovniceşti şi culturale, atât la invitaţia confraţilor ierarhi, cât şi a unor comunităţi monahale sau de enorie, unde, tot cu binecuvântarea chiriarhului locului, am slujit Dumnezeiasca Liturghie. Dintre slujirile din ultima vreme amintesc cele din zona mea natală, de pe Văile Ţibleşului, precum şi cele în penitenciarele şi aşezămintele filantropice şi de tineret din eparhia Clujului. De asemenea, amintesc şi salba de slujiri din zona Bucovinei, unde, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Părinte Arhiepiscop Pimen, am slujit în această vară, începând cu frumoasa sărbătoare a Sânzienelor din 24 iunie, a prăznuirii Aducerii moaştelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou în cetatea Sucevei. La toate aceste slujiri m-am întărit duhovniceşte, alături de oamenii frumoşi aflaţi pe cărarea mântuirii.
Pentru că a venit vorba despre Moldova binecredincioasă, deşi sunteţi ardelean, vă leagă nenumărate lucruri de această frumoasă regiune a României. Care sunt acestea?
Sunt multe lucruri care mă leagă de Moldova, însă aş aminti pe cele ale formării mele duhovniceşti şi teologice. În primul rând,faptul că am studiat la Seminarul Teologic „Sfântul Mitropolit Dosoftei” din Suceava reprezintă începuturile acestei legături. Acolo nu am găsit doar profesori bine pregătiţi, ci mai ales oameni la umbra cărora m-am format duhovniceşte. Înalt Preasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a fost pentru mine modelul şi reperul statorniciei în lucrarea pastorală şi a slujirii liturgice. Nu se uită atât de uşor hramurile de la Mânăstirea Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, de Sânziene, unde simţeam cum românii din toată ţara vibrau în rugăciune într-un singur suflet. Acolo se adunau şi maramureşenii, năsăudenii şi alţi ardeleni cu fraţii lor megieşi moldoveni. Mă simţeam ca acasă, într-un chip plenar. Nu pot să nu amintesc aici de chipurile părinţilor din mânăstirile Moldovei. În perioada studiilor mele seminariale sucevene, poposeam în mânăstirile bucovinene şi în cele nemţene pentru a primi sfat şi îndemn de la călugării de aici. Astfel l-am cunoscut şi pe marele duhovnic, Arhimandritul Cleopa Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, de la care simţeam că primesc putere pentru desăvârşirea cultural-teologică, dar şi duhovnicească. Părintele Cleopa a fost cel care m-a încurajat în preţuirea vieţii monahale şi a slujirii sacerdotale, iar la înmormântarea sa mi-a fost rânduit a-l întâlni pe cel care m-a chemat la slujirea episcopală, pe Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care la acea vreme era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, eu fiind atunci secretarul de cabinet al Înalt Preasfinţitului Părinte Bartolomeu al Clujului. Tot în Moldova am şi foarte mulţi colegi, care acum păstoresc frumoasele sate bucovinene. Ne leagă şi aceste prietenii ale şcolii, pentru că în perioada studiilor ei m-au primit, deşi eram ardelean, ca pe unul „de-al casei”. Mă leagă, aşadar, oamenii şi locurile binecuvântate ale Moldovei, cu firele nevăzute ale bucuriei şi formării duhovniceşti.
Prin ce credeţi că se remarcă credinţa moldovenilor faţă de, să spunem, cea a ardelenilor?
Credinţa moldovenilor nu e distinctă de cea a ardelenilor, ci este egală în intensitate şi, poate, puţin nuanţată în specificitate. Dacă privim istoria zbuciumată a ardelenilor în ultimele trei secole, în care afirmarea identităţii şi mărturisirea credinţei ortodoxe era interzisă, înţelegem poate mai bine felul lor de a fi. În Moldova, prezenţa mânăstirilor şi a marilor duhovnici era şi este ceva natural, firesc, astfel încât regulile sociale şi cutumele satului conduceau către o atitudine liberă şi deschisă pentru afirmarea credinţei. Aceasta ar fi distincţia, însă credinţa este la fel de valoroasă şi lucrătoare în ambele regiuni tradiţionale.
[…]Aţi simţit vreodată că vârsta tânără pe care o aveţi a reprezentat un neajuns, o piatră de poticnire în lucrarea de păstor şi administrator?
La momentul hirotoniei mele întru arhiereu, ierarhii hirotonisitori mi-au rostit cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate tânărului său ucenic Timotei, aşezat episcop în metropola Efesului:„Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale” (I Timotei 4, 12). Eu le-am mulţumit şi le mulţumesc că mi-au preţuit tinereţile. Pentru misiunea mea, tinereţea a fost un mare atu, pentru că mi-a permis călătorii lungi şi obositoare, slujiri dese în locuri îndepărtate, precum şi lucrare misionară până la ore târzii din noapte, fără a simţi oboseala. Nu m-am simţit niciodată privit altfel doar pentru că eram tânăr, pentru că responsabilităţile slujirii şi misiunii erau aceleaşi, indiferent de vârstă. Am învăţat şi încă învăţ permanent de la cei care îmi oferă sfat şi îndemn. Asta simt că înseamnă tinereţea pentru mine, disponibilitatea de a te adapta şi a birui provocările lumii acesteia, fără a te schimonosi în iureşul greutăţilor pe care le întâmpini.
Aţi pus pe picioare, de la zero, o eparhie întinsă aflată într-o zonă cu mai puţini români şi cu o populaţie autohtonă cvasi-descreştinată. Aţi trecut peste toate obstacolele. Cevă doriţi acum ca performer al vredniciei sinodale, în mod esenţial?
Este foarte adevărat că am pornit această misiune care avea foarte puţine parohii, doar în Suedia, iar în Norvegia şi Danemarca am înfiinţat parohii şi misiuni noi, înmulţindu-le şi pe cele din Suedia, cu mult entuziasm şi năzuinţa de a lumina prin slujire sufletele puţinilor români împrăştiaţi pe întinsele tărâmuri scandinave. În slujirea misionară ducem casa cu noi în Biserică şi Biserica în casă, prin credinţa sfântă şi prin idealurile sfinţeniei pe care le împărtăşim în lupta cea bună, cu timp şi fără timp. Îmi doresc din tot sufletul ca Dumnezeu să binecuvânteze tot ceea ce eu, cu puţina mea pricepere, dar cu toată râvna am semănat, ceea ce preoţii împreună-slujitori şi credincioşii râvnitori cultivă, pentru ca atunci când Dumnezeu va cântări roadele, acestea să fie mulţumitoare.
Preasfinţia voastră, vă mulţumim pentru gândurile împărtăşite nouă cu atâta gentileţe şi vă dorim spor duhovnicesc în toate, spre buna întocmirea a trebuinţelor poporului dreptcredincios, oriunde s-ar afla acesta!
A consemnat Răzvan BUCUROIU, http://lumeacredintei.com
Sursa: http://episcopiascandinavia.se