Între Dumnezeu și Rock'n'roll

Între Dumnezeu și Rock'n'roll - (Prima parte)

Ce-i muzica? O trăire a sufletului? O creaţie artistică? Un mod de viaţă? Asta-i prima întrebare pe care-o ridicăm înainte de-a începe povestea lungă şi dramatică a Rock’n’roll-ului. Căci numai răspunsul la întrebarea asta ne va da cheia înţelegerii neobişnuitulului experiment spiritual numit Rock’n’roll.

Fără îndoială, muzica este trăire. Şi una din cele mai fine trăiri ţâşnite din sufletul omenesc. Ne gândim, spunând acestea, atât la procesul de creaţie al compozitorilor, cât şi la receptarea muzicii de către ascultători. Muzica vine din adâncurile fiinţei omeneşti şi se întoarce în ele.

Şi, fireşte, muzica este creaţie. Cea mai înaltă dintre creaţiile omeneşti. Dintre toate artele, poate cea mai desăvârşită, mai intimă şi mai puternică. Asemenea, cei care o ascultă sânt mai ales oameni cu o sensibilitate rară, cu o aşezare emoţională osebită, căci muzica va cauta mereu sufletele blânde. Ce putem spune însă despre muzica modernă, a cărei agresivitate este cel mai bun indicator al stricării sufleteşti prin care a trecut omului contemporan...

Un lucru este sigur. În faţa muzicii, nu putem rămâne indiferenţi. Nimeni nu poate spune vreodată despre vreo creaţie muzicală că ar fi neutră din punct de vedere al emoţiilor transmise. Căci orice melodie aduce cu sine lumea spirituală a creatorului ei, mişcările lăuntrice ale cugetului său şi trăirile inimii sale. Şi iată cum muzica ajunge să modeleze duhul unui întreg popor. Cu toţii sântem muzica pe care-o ascultăm: îi respirăm duhul, tindem către idealurile pe care ni le oferă şi vibrăm la trăirile ascunse în ea.

Dar o muzică născută pe alte meleaguri, nu aduce ea ceva străin cu sine? De bună seamă, căci nu vine singură, ci poartă ca-ntr’un căuş întreaga-i cultură de provenienţă, asemenea şi ritmurile sufleteşti ale creatorilor ei.

Cu toţii ştim că muzica naţională este o importantă caracteristică a identităţii fiecărui popor. Să nu uităm, aşadar, că unul din cei mai mari poeţi Sârbi ai secolului XX, Momcilo Nastasievici, vorbea despre însemnătatea muzicii ca despre un stâlp de temelie al identităţii naţionale şi, în eseurile sale, descoperea existenţa „melodicităţii materne.” Muzica la care-ţi saltă inima, aceea-i patria ta.

Şi inima generaţiilor noastre de astăzi la ce muzică saltă acum?

Ce ascultăm?

Turbo-folk, în topuri încă din anii ’90, este consecinţa firească şi expresia fidelă a destrămării vieţii noastre sociale, din cauza pierderii conştiinţei naţionale sub comunism, erodării sistemului de valori, necunoaşterii propriilor tradiţii muzicale, precum şi schimbării perspectivei asupra lumii survenită în post-comunism. Cultul câştigului rapid, femeilor uşoare şi distracţiilor superficiale, „eroii” zilelor noastre, mafioţii şi manelistele, năvălirea necontrolată a ritmurilor străine văzute în mod greşit ca muzică populară, toate acestea ne-au pervertit şi desfigurat gustul în asemenea măsură, încât am avea nevoie acum de mulţi ani de postire muzicală şi curăţire doar ca să ne venim în fire.

În al doilea rând, avem fuga, oarecum îndreptăţită, de „ofertele” autohtone mai sus pomenite spre tot
felul de topuri muzicale Occidentale, mai frumos ambalate, dar nu mai puţin lipsite de substanţă, care ajung la rândul lor să întipărească în sufletul tineretului nostru noi matrici mentale. Astăzi, Rock’n’roll-ul este un „tataie” trecut bine de 50 de ani, demult şifonat de vreme. Muzica nouă a ajuns cu mult mai departe, cu mai mare viteză şi spre un mai deplin nonsens. Căci, asemenea vremurilor pe care le trăim, şi ritmurile muzicale devin din ce în ce mai accelerate, până când ne vor sări timpanele. Abia atunci, probabil, după ce totul se va opri, vom mai putea trăi întoarcerea armoniei.

În al treilea rând, vedem că muzica clasică, romanţele şi muzica contemporană de calitate sânt atât de greu de regăsit pe harta culturală a Serbiei, din pricină că am avea nevoie nu doar de artişti serioşi, ci şi de un public serios. Partea bună din toată istoria asta este că trăim în zilele noastre o adevărată reînviere a muzicii duhovniceşti şi a celei tradiţionale şi deja gustăm din roadele lor de cea mai bună calitate. Iată cum, într’un fel modern, se înnoieşte moştenirea noastră muzicală. Şi nu s’ar fi ajuns aici, dacă nu s’ar fi petrecut întâi în societate un proces de reînnoire duhovnicească, care şi-a căutat neîndoielnic şi forma de expresie artistică.

Atunci, la ce bun să mai discutăm acum de Rock’n’ roll când, în zilele noastre, narcomania e la fel de mult prezentă şi în turbo-folk, şi în tehno? Pentru că toate acestea sânt doar sub-produsele (by product) unei civilizaţii ce caută stimulenţi chimici ca să fugă de nonsensul vieţii lor şi să atingă un „rai artificial.” În timp ce Rock’n’roll-ul a fost, paradoxal, cel care s’a revoltat împotriva acestei civilizaţii, dar şi cel mai bun purtător de cuvânt al absurdului ei.

Să fie oare întâmplător că istoria Rock’n’roll-ului începe odată cu marea schimbare spiritulală din anii ’60, ai secolului XX când civilizaţia Apuseană a vrut să rupă definitiv legăturile cu identitatea ei Creştină? Putem înţelege oare rock-ul fără înţelegerea revoluţiei sexuale şi a tuturor celorlalte revoluţii ale epocii moderne? Sloganuri precum „Sex, Drugs & Rock’n’roll” şi „Live fast, die young and leave a good-looking corpse,” au un mesaj limpede. Rock-ul autohton se deosebea totuşi de cel străin prin faptul că promova mult mai puţin satanism, dar tot la fel de multă promiscuitate şi droguri. Rock-ul autohton a fost acceptat de puterea comunistă ca să canalizeze convenabil
revolta tineretului, care astfel, din interioriul sistemului, putea fi mai uşor de controlat. La noi, la fel ca în Occident, această revoltă şi-a depus armele în industria divertismentului şi a marilor câştiguri,
din ea rămânând doar jucarea rolului de revoltă, adică o formă goală, lipsită de orice conţinut.

Ortodoxie şi Rock’n’roll

Este Rock’n’roll-ul ceva mai mult decât o simplă muzică? Ajunge să se transforme, din simplu gen muzical, într’o ideologie? Să impună un mod de viaţă?

Că este un curent muzical, este indiscutabil, căci gusturile nu se discută. Că este o revoltă tinerească şi un mod de distracţie – este, asemenea, de înţeles, căci floarea vârstei îşi cere preţul ei. Însă problema se pune în momentul în care din Rock’n’roll se face o ideologie, o nouă concepţie asupra lumii, care ne propune modelul ei de viaţă. Căci astfel începe ruptura de morala tradiţională şi acceptarea unei vieţi fără responsabilităţi faţă de căsătorie şi faţă de familie, de unde se ajunge la distrugerea treptată a persoanei, toate sub stindardul câştigării unui sens existenţial superior.

Ca mod de viaţă, să-l analizăm mai îndeaproape. Poate fi ascultată muzica Rock’n’roll fără stimulenţi artificiali? Alcoolul, drogurile şi desfrâul sânt subînţeleşti ca fiind tovarăşii de nedespărţit ai vieţii din spatele scenei Rock’n’roll. Se ştie că drogurile au găsit mai întâi în lumea Rock’n’roll primii mari consumatori şi susţinători. Dar este oare acest lucru o regulă, sau o excepţie? Putem, prin urmare, să legăm Rock’n’roll-ul şi de un fel de viaţă moral? Îl putem oare apropia de Ortodoxie?Putem asculta muzică Rock’n’roll fiind Creştini ortodocşi?

În literatura Ortodoxă Sârbă, întâlnim două răspunsuri la această întrebare: unul care exclude orice
punct comun între Ortodoxie şi Rock’n’roll, şi altul care găseşte legături. Prima opinie susţine că Ortodoxia şi Rock’n’roll-ul sânt două lumi diametral opuse, promovând două sisteme valorice aflate la antipod, motiv pentru care nu se pot, în nici un caz, împăca. Ieşirea din dilemă trebuie făcută prin abandonarea modului de viaţă Rock’n’roll şi întoarcerea la Ortodoxie. Căci, să luăm aminte, din întâlnirea şi amestecarea cu Rock’n’roll-ul, Ortodoxia nu are nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Şi, mai ales, să nu uităm că nu Ortodoxia este cea care ar trebui să-şi caute o formă de expresie în muzica Rock’n’roll, ci rockerii sânt aceia care ar trebui să-şi lase muzica lor şi să pătrundă în lumea muzicii duhovniceşti şi a cântărilor psaltice.

Cea de-a doua opinie lasă totuşi loc de întâlnire Ortodoxiei cu Rock’n’roll-ul. Din punctul acesta de vedere, Rock’n’roll nu este doar o filosofie de viaţă ce se leapădă de Dumnezeu, ci este o expresie a întregii tragedii a omenirii care şi-a pierdut sensul vieţii şi care, paradoxal, îl caută tocmai în acest fel. Rock’n’roll-ul face asta mai ales prin proprii rebeli şi căutători de Dumnezeu, nemulţumiţi de lumea pustiită în care trăiesc. Încununarea acestei abordări în muzică a fost producerea albumului „Mai presus de Răsărit şi de Apus,” care a încercat să dea o formă muzicală nouă unui conţinut Ortodox. Nu este aici nici timpul, nici locul să discutăm despre valoarea acestui proiect, dar este important să observăm că o asemenea iniţiativă a cutremurat serios ideologia care se credea singura stăpână peste Rock’n’roll. În cadrul Bisericii noastre, interesul asupra acestei teme nu-i deloc întâmplător. Iată câteva motive serioase. Primul este numărul mare de tineri, acum
în Biserică, veniţi din lumea rock-ului. Să fie oare întâmplător că tocmai aceste suflete au căutat şi au ajuns până la porţile Bisericii? Chiar ar merita făcută o analiză (procentuală) legată de tipul de muzică ascultat de cei care s’au întors în ultimul timp în Biserică.

Al doilea motiv este că partea cea mai bună a rockului este nemulţumirea permanentă pe care-o are în faţa răspunsurilor superficiale pe care lumea le dă celor mai importante întrebări despre viaţă şi faptul că-şi propune să caute până la rezolvare problemele care-l macină. În această căutare stă, fireşte, şi calea pierzaniei, pe care mulţi s’au dus, dar şi calea spre Viaţă, spre Credinţă, pe care iarăşi mulţi dintre ei se află.

Şi, în cele din urmă, câteva din mănăstirile noastre sânt astăzi locuri de lecuire pentru cei dependenţi de droguri. Nici un om chibzuit nu poate nega că, fără găsirea unei aşezări duhovniceşti şi a unei comuniuni de dragoste, este aproape cu neputinţă pentru cineva să se desprindă de această boală.

Va urma....