Mântuirea sufletului Viaţa noastră obştească are multă ornamentaţie; trăim prea mult prin „gesturi” şi prea puţin prin atitudini interioare. Dacă mâna noastră nu este legată de inimă, atunci orice sens, orice conţinut dispare. Aşa e şi cu bunătatea, în locul ei se aşează ipocrizia.
A fi bun este în firea omenească; bunătatea nu este dincolo de noi, ci în noi, ca fiinţă spirituală; ea este inerentă omului, ca făptură a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câştiga, adică se poate înrăi sau poate deveni mai bun; omul o poate pierde sau câştiga după calea pe care umblă.
Bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei duhului viu în noi, semn al originii noastre nepământene.
Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunătatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptăţeşte şi face posibilă bunătatea. Omul cunoaşte acesată stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om şi culege urma paşilor lui Iisus.
Bunătatea nu poate fi aparentă, adică nu poate fiinţa numai în anumite gesturi ale noastre. Bunătatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului-duh. Viaţa noastră obştească are multă ornamentaţie; trăim prea mult prin „gesturi” şi prea puţin prin atitudini interioare. Dacă mâna noastră nu este legată de inimă, atunci orice sens, orice conţinut dispare. Aşa e şi cu bunătatea, în locul ei se aşează ipocrizia. Cineva poate respecta legea după cerinţele ei, aceasta însă nu dovedeşte întotdeauna că este bun.
Bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei duhului viu în noi, semn al originii noastre nepământene.
Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunătatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptăţeşte şi face posibilă bunătatea. Omul cunoaşte acesată stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om şi culege urma paşilor lui Iisus.
Bunătatea nu poate fi aparentă, adică nu poate fiinţa numai în anumite gesturi ale noastre. Bunătatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului-duh. Viaţa noastră obştească are multă ornamentaţie; trăim prea mult prin „gesturi” şi prea puţin prin atitudini interioare. Dacă mâna noastră nu este legată de inimă, atunci orice sens, orice conţinut dispare. Aşa e şi cu bunătatea, în locul ei se aşează ipocrizia. Cineva poate respecta legea după cerinţele ei, aceasta însă nu dovedeşte întotdeauna că este bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu