vineri, 5 ianuarie 2018

Ești asaltat de probleme peste puterile tale? Rostește aceste trei cuvinte:

Ești asaltat de probleme peste puterile tale? Rostește aceste trei cuvinte:

Ești asaltat de probleme peste puterile tale? Rostește aceste trei cuvinte!!! Toate căpeteniile văzduhului se cutremură şi se întorc, fugind:
La răsunetul acestor cuvinte, atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, vrăjmașii se cutremură şi se întorc, fugind.
In vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima este înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”
Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatul înfăţişat aici, şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi.
Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, este de-ajuns ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure şi să se întoarcă, fugind.
***
Acatistul de mulţumire „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
Condacul 1
Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Icosul 1
Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii,
Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al 2-lea
Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine-înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea uşoară a norilor, întreaga fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde întru nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia!
Icosul al 2-lea
M-ai adus în viaţa aceasta ca într-un rai preasfânt. Am văzut cerul ca un potir albastru şi adânc, în azurul căruia cântă păsările, am ascultat foşnetul plin de pace al pădurii şi susurul dulce-glăsuitor al apelor, m-am înfruptat din roadele bine-miresmate şi dulci, ca şi din mierea cea parfumată. Ce bine e la Tine pe pământ, şi câtă bucurie să fii oaspetele Tău!
Slavă Ţie, pentru praznicul vieţii,
Slavă Ţie, pentru buna mireasmă a lăcrămioarelor şi trandafirilor,
Slavă Ţie, pentru felurimea cea desfătata a roadelor şi a seminţelor,
Slavă Ţie, pentru strălucirea de giuvaer din roua dimineţii,
Slavă Ţie, pentru surâsul deşteptării scăldate în lumină,
Slavă Ţie, pentru frumuseţea zidirii mâinilor Tale,
Slavă Ţie, pentru viaţa veacului acesta, prevestitoare a celei cereşti,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al 3-lea
Prin puterea Sfântului Duh împrăştie mireasmă orice floare: adiere tihnită de parfum, gingaşă alcătuire de culori, frumuseţea Celui Mare întru cele smerite. Laudă şi cinste Făcătorului de viaţă Dumnezeu, Cel Care a încununat ţarina cu aurul spicelor şi cu azurul albăstrelelor, iar sufletul cu bucuria vederii celor tainice. Veseliţi-vă şi-I cântaţi Lui: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Cât de minunat eşti în praznicul primăverii, când se trezeşte la viaţă toată făptura şi de prin mii de părţi strigă cu bucurie către Tine: Tu eşti Izvorul vieţii, tu eşti Biruitorul morţii! Mângâiate de lumina lunii şi de cântecele privighetorilor, stau văile şi codrii în veşminte de nuntă, întreaga lume este mireasa Ta, ea îl aşteaptă pe Mirele nestricăcios. Dacă astfel îmbraci Tu iarba câmpului, cum oare ne vei preschimba în veacul învierii ce va să fie, cum vor lumina trupurile noastre, iar sufletele cum vor străluci?
Slavă Ţie, Celui ce ai scos dintru întunecimile pământului felurite culori şi gusturi şi miresme,
Slavă Ţie, pentru zidirea cea primitoare şi bogată în mângâiere,
Slavă Ţie, că ne-ai înconjurat cu mii şi mii de făpturi,
Slavă Ţie, pentru adâncul înţelepciunii Tale, care şi-a pus pecetea peste întreaga lume,
Slavă Ţie, cu evlavie sărut urmele paşilor Tăi nevăzuţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins înaintea noastră lumina cea strălucitoare a vieţii veşnice,
Slavă Ţie, pentru nădejdea vieţii nestricăcioase, nepieritoare, desăvârşite,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al 4-lea
Cu câtă dulceaţă îi îndestulezi pe cei ce se gândesc la Tine, ce Făcător de viaţă este Cuvântul Tău cel Sfânt! Mai plăcută decât untdelemnul şi mai dulce decât fagurii este împreună-grăirea cu Tine. Rugăciunea adusă Ţie prinde viaţă şi se înaripează: cu ce cutremur se umple atunci sufletul şi cât de măreţe şi pline de tâlc apar atunci viaţa şi făptura toată! Unde nu eşti Tu – acolo e pustiu. Unde eşti Tu – acolo e bogăţia sufletului, acolo se revarsă, ca un şuvoi de apă vie, cântarea: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Când se lasă peste pământ apusul, când se împart odihna somnului obştesc şi la căderea zilei liniştea se aşterne, eu văd cămara Ta sub chipul palatelor strălucitoare şi a pridvoarelor de nori ale amurgului. Foc şi porfiră, aur şi azur grăiesc prorocind despre frumuseţea cea negrăită a corturilor Tale şi cu glas de prăznuire strigă:
Slavă Ţie, în ceasul tihnit al înserării,
Slavă Ţie, Celui ce ai revărsat asupra lumii mare linişte,
Slavă Ţie, pentru raza de rămas-bun a soarelui care apune,
Slavă Ţie, pentru odihna somnului adânc,
Slavă Ţie, pentru bunătatea Ta care se arată în întuneric, când lumea toată pare a fi departe,
Slavă Ţie, pentru rugăciunile smerite ale sufletului,
Slavă Ţie, pentru deşteptarea făgăduită spre bucuria veşnicei zile neînserate,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al 5-lea
Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului Tău. Împrejur – vreme rea şi întuneric, groază şi urlet de vijelie; iar în sufletul lui e pace şi lumină: acolo e Hristos! Şi inima cântă: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Văd cerul Tău strălucitor de stele. O, cât eşti de bogat şi câte lumini ai! Prin razele îndepărtaţilor luminători mă priveşte veşnicia; sunt aşa mic şi neînsemnat, dar cu mine este Domnul şi pretutindeni sunt păzit de dreapta Lui cea iubitoare.
Slavă Ţie, pentru necontenita Ta purtare de grijă,
Slavă Ţie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus în cale,
Slavă Ţie, pentru dragostea rudelor, pentru dăruirea prietenilor,
Slavă Ţie, pentru blândeţea dobitoacelor care-mi slujesc,
Slavă Ţie, pentru clipele luminoase ale vieţii mele,
Slavă Ţie, pentru bucuriile limpezi ale inimii,
Slavă Ţie, pentru fericirea de a trăi, de a mă nevoi şi de a contempla,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al-6-lea
Cât eşti de măreţ şi de apropiat întru cumplita suflare a furtunii, cum se vădeşte atotputernicia mâinii Tale în şerpuirea fulgerelor orbitoare: minunată este măreţia Ta. Glasul Domnului peste câmpii şi în foşnetul codrilor, glasul Domnului în purcederea tunetelor şi ploii, glasul Domnului peste ape multe. Lăudat fii în vuietul munţilor care scuipă foc. Tu scuturi pământul ca pe un veşmânt; Tu înalţi până la cer valurile mării. Laudă Ţie, Celui ce ai smerit trufia omenească, făcând să se înalţe strigăt de pocăinţă: Aliluia!
Icosul al-6-lea
Ca fulgerul când luminează cămările ospăţului şi după el par jalnice toate făcliile, aşa ai strălucit şi Tu în sufletul meu, fără de veste, la vremea celor mai mari bucurii ale mele; iar după lumina Ta de fulger, ce palide, întunecate şi firave păreau aceste bucurii… Sufletul meu năzuieşte spre Tine!
Slavă Ţie, hotar al celor mai înalte visuri omeneşti,
Slavă Ţie, pentru setea noastră nepotolită după împărtăşirea cu Dumnezeu,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins în noi nemulţumirea numai cu viaţa cea de pe pământ,
Slavă Ţie, Celui ce faci din noi fii ai luminii înveşmântându-ne cu cele mai gingaşe raze ale Tale,
Slavă Ţie, Celui ce ai zdrobit puterea duhurilor întunericului şi ai sortit tot răul spre nimicire,
Slavă Ţie, pentru descoperirile Tale;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a Te simţi şi de a vieţui cu Tine,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al-7-lea
În sânul minunatei simfonii care ne înfăşoară cu bogatele ei armonii se face auzită chemarea Ta. Tu ne descoperi pridvorul împărăţiei ce va să fie în dulceaţa cântărilor, în minunatele acorduri ale sunetelor, în simţirea înaltă din glăsuirea lor, în strălucirea lucrării artistului. Orice adevărată frumuseţe ne poartă sufletul spre Tine, ca o puternică chemare, făcându-ne să înălţăm cu glas de sărbătoare cântarea: Aliluia!
Icosul al-7-lea
Cu pogorârea Sfântului Tău Duh, Tu luminezi şi faci să rodească arta pictorilor, inspiraţia poeţilor, gândirea savanţilor. Cu puterea cunoaşterii de sus pătrund ei legile Tale, luminându-ne adâncul înţelepciunii Tale de Ziditor. Lucrările lor şi fără de voie Te mărturisesc: O, cât eşti de mare în operele lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu L-ai făcut!
Slavă Ţie, Celui ce Ţi-ai arătat puterea în legile ce cârmuiesc zidirea,
Slavă Ţie, că toată făptura e plină de legile pe care i le-ai rânduit,
Slavă Ţie, pentru tot ce ni s-a descoperit prin harul Tău,
Slavă Ţie, pentru ceea ce cu înţelepciune ne-ai ascuns,
Slavă Ţie, pentru geniul minţii omeneşti,
Slavă Ţie, pentru puterea de a lucra cele de folos,
Slavă Ţie, pentru limbile de foc ale inspiraţiei,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al-8-lea
Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi ajutor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie îţi înălţăm cântare: Aliluia!
Icosul al-8-lea
Când, prunc fiind, Te-am chemat cu înţelegere pentru prima oară, mi-ai împlinit rugăciunea şi mi-ai adumbrit sufletul cu pacea harului Tău. Atunci am înţeles că Tu eşti bun şi fericiţi sunt cei care aleargă la Tine. Am început a Te chema din ce în ce mai des, iar acum strig:
Slavă Ţie, Celui ce plineşti cererea mea pentru cele bune;
Slavă Ţie, Celui ce veghezi necontenit asupra mea;
Slavă Ţie, Celui ce tămăduieşti neputinţele şi scârbele cu trecerea vindecătoare a timpului;
Slavă Ţie, Celui ce singur ştii de ce îngădui să fim prigoniţi pe nedrept;
Slavă Ţie, Celui prin Care nici o pierdere nu e de neînlocuit şi tuturor le dăruieşti viaţa de veci;
Slavă Ţie, Celui ce faci nepieritor tot lucrul cel înalt şi bun;
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai făgăduit reîntâlnirea cea dorită cu cei de aproape ai noştri adormiţi întru nădejdea învierii;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al-9-lea
De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare cu cele pământeşti şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină? E adierea harului Tău, e strălucirea Taborului, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Aliluia!
Icosul al-9-lea
Când m-ai insuflat spre a sluji aproapelui, luminându-mi sufletul cu umilinţa, atunci una din razele Tale nenumărate a căzut asupra inimii mele, şi ea s-a făcut purtătoare de lumină, fier în văpaie: am privit chipul Tău tainic şi neapropiat
Slavă Ţie, Celui ce ai preschimbat viaţa noastră cu faptele bunătăţii,
Slavă Ţie, Celui ce ai pecetluit cu negrăită dulceaţă fiecare din poruncile Tale,
Slavă Ţie, Celui ce Te sălăşluieşti în chip nevăzut acolo unde adie buna mireasmă a milostivirii,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai trimis nereuşite şi scârbe, ca să ne întoarcem ochii spre suferinţa celorlalţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai pus mare răsplată în însăşi fapta bună,
Slavă Ţie, Celui ce primeşti avântul spre cele înalte,
Slavă Ţie, Celui ce învălui cu iubirea mai presus de toate,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al 10-lea
Un lucru destrămat în pulbere nu se ridica la loc, dar Tu învii pe cei a căror conştiinţă s-a stins şi întorci la frumuseţea cea dintâi sufletele ce o pierduseră fără nădejde. Cu Tine nimic nu e cu neputinţă de îndreptat. Tu eşti cu totul dragoste. Tu eşti Cel ce pe toate le zideşti, şi Cel ce iarăşi dai viaţă. Pe Tine Te lăudăm cântând: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Dumnezeul meu, Cel ce cunoşti căderea îngerului trufaş al zorilor, mântuieşte-mă cu harul tău, nu mă lăsa să mă îndepărtez de Tine şi nu-mi da să mă îndoiesc de Tine. Dă auzului meu agerime, ca să aud în toate clipele vieţii mele glasul Tău tainic şi să-Ţi strig Ţie, Celui veşnic:
Slavă Ţie, pentru minunatele potriviri de întâmplări pe care le-a rânduit pronia Ta,
Slavă Ţie, pentru presimţirile dăruite de har,
Slavă Ţie, pentru poveţele glasului tainic,
Slavă Ţie, pentru descoperirile din vis şi din trezie ale cuvioşilor Tăi,
Slavă Ţie, Celui ce zădărniceşti planurile nefolositoare,
Slavă Ţie, Celui ce ne trezeşti prin suferinţe din beţia patimilor,
Slavă Ţie, Celui care smereşti spre mântuire trufia inimii,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al 11-lea
Prin lanţul de gheaţă al veacurilor simt suflul fierbinte al Dumnezeirii Tale şi dragostea Ta de oameni. Tu eşti aproape, sorocul vremurilor se apropie. Văd Crucea Ta: ai îndurat-o pentru mine; în pulbere se aşterne duhul meu înaintea Crucii: aici e praznicul iubirii şi al mântuirii, aici nu încetează în veci lauda: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Fericit cel care va cina în împărăţia Ta, însă Tu m-ai împărtăşit încă de pe pământ de această fericire. De câte ori nu mi-ai întins cu dreapta Ta dumnezeiască Trupul şi Sângele Tău iar eu, mult păcătosul am primit ştiutele Taine şi am simţit iubirea Ta cea negrăită şi mai presus de fire?
Slavă Ţie, pentru puterea harului Tău cel necuprins şi de viaţă făcător,
Slavă Ţie, Celui ce ai înălţat Biserica Ta ca adăpost lumii ostenite,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viaţă făcătoare ale Botezului.
Slavă Ţie, căci Tu întorci celor care se pocăiesc neprihănirea crinilor,
Slavă Ţie, adânc nesecat al iertării,
Slavă Ţie, pentru paharul vieţii şi pentru pâinea bucuriei veşnice,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai ridicat spre cer,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al 12-lea
De multe ori am privit cum se răsfrângea slava Ta pe chipurile celor răposaţi. Cum străluceau de nepământească frumuseţe şi bucurie, cât de nematerialnice păreau trăsăturile lor: cu adevărat era praznicul fericirii şi al odihnei în sfârşit atinse; tăcerea lor striga spre Tine. În ceasul sfârşitului, luminează şi sufletul meu, cel care strigă: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Ce înseamnă laudele mele înainte Ta! Eu nu am auzit cântarea heruvimilor – aceasta este partea sufletelor înalte – dar ştiu cum Te slăveşte firea. Am privit iarna cum, sub tăcerea lunii, întreg pământul îţi aduce tihnită rugăciune, înveşmântat în haină albă, strălucind de nestematele zăpezii. Am văzut cum se bucură de Tine soarele care răsare şi am auzit corurile păsărilor slavoslovind. Am auzit cum foşnesc codrii, cântă vânturile şi apele susură cu taină despre Tine, am auzit cum Te propovăduiesc cetele luminătorilor prin mişcarea pe care le-ai rânduit-o, cu înţelepciune, pe nesfârşitele întinderi. Ce e lauda mea! Firea este ascultătoare, iar eu nu sunt. Atâta cât trăiesc şi văd dragostea Ta, râvnesc să-Ţi mulţumesc, să mă rog Ţie şi să strig:
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai iubit cu dragoste adâncă, nemăsurată şi dumnezeiască,
Slavă Ţie, Celui ce ne umbreşti cu lumina, cu cetele sfinţilor şi îngerilor Tăi,
Slavă Ţie, Prea-Sfântule Părinte, Care ne-ai chemat să dobândim împărăţia Ta,
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, Soare de Viaţă Făcător al veacului ce va să vină,
Slavă Ţie, Fiule al lui Dumnezeu, începătură a mântuirii noastre,
Slavă Ţie, pentru toate, Treime Dumnezeiască şi Preabună,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Condacul al 13-lea
O, Preabună şi de Viaţă-Făcătoare Treime, primeşte mulţumire pentru toate milele Tale şi ne arată vrednici de binefacerile Tale ca, înmulţind talanţii care ne-au fost încredinţaţi, să intrăm în veşnica bucurie a Domnului nostru cântând cântare de biruinţă: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)
Apoi iarăşi se zice Icosul întâi
Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii,
Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Şi Condacul întâi
Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Sfântul Ignatie Briancianinov
Surse: Cuvinte către cei care vor să se mântuiască.

Iată-ncepe judecata.

Cititi cu atentie aceasta poezie pana la capat
Iată-ncepe judecata.
Domnul judecă-n Sion.
Nourul de martori vine
lângă strălucitul tron.
Stau în faţă acuzaţii :
milioane, mici şi mari :
se-nfioară împăraţii
între hoţi şi cămătari.
Primul suflet vine-n faţă.
– Tu, de ce nu M-ai primit ?
– Eu … aveam avere multă.
N-aveam vreme de gândit.
Şi-a chemat Judecătorul
primul martor în proces.
– Avraam ! Ce-aveai în lume
când din lume te-am ales ?
– Doamne, mii de robi şi roabe,
turme greu de numărat,
saci de aur şi podoabe
şi veşminte de-mpărat.
– Şi-ai putut primi Cuvântul,
tu, bogatule Avraam ?
– De-ar fi fost al meu pământul,
totul ţie îţi dădeam !
Se rosteşte scurt sentinţa.
Vine-al doilea-acuzat.
– Tu, de ce-ai respins credinţa ?
– Eu … eram bolnav în pat.
Şi din nourul de martori
vine unul din norod.
– Cum te-aflai tu, spune Domnul,
când Mi-ai fost întâiul rod ?
– Împărate, niciodată
ceasu-acela n-oi uita:
Mă aflam atunci pe cruce
tocmai lângă crucea Ta.
Domnul judecă pe altul.
– Pentru ce-ai respins credinţa ?
– Doamne, pe la noi atuncea
doar doi, trei urmau credinţa…
La un semn apare-un martor
cu păr alb, cu alb veşmânt.
– Spune tu, cu tine-alături
câţi credeau pe-ntreg pământ ?
– Doamne, când vesteam potopul
spune martorul cu greu,
nimeni nu urma credinţa
nimeni, Doamne, numai eu.
Şi-acum vine-o acuzată.
– Tu, de ce nu Mai primit ?
– N-aveam timp. Aveam atâţia
de cusut, de îngrijit.
– Tu, Tabita, pe câţi oare
îngrijeai ? – Parcă … vreo doi …
– Ba mai mulţi ! Spun zeci de glasuri.
– Şi pe noi ! – Ba şi pe noi !
Vine-o altă acuzată.
– Tu ? – O, Doamne Preaslăvite,
Tu ştii tot. Eram frumoasă
şi învinsă de ispite.
– Spune ! strigă Salvatorul,
Tu, Maria din Magdal,
cum erai ? – Eram frumoasă
şi, plutind pe-al lumii val,
sufletu-mi de şapte lanţuri
era prins şi ferecat.
Dar eu am venit la Tine,
şi Tu toate le-ai sfărmat !
– Tu ? alt acuzat primeşte
fiorelnica-ntrebare.
– Doamne, eu stăteam cu casa
prea departe de-adunare.
Domnul face-un semn spre martori
– juriul marelui examen –
şi se vede-un car deodată,
şi din car coboară-un famen.
– Tu, spre Templul Meu, de unde
te porneai când te chemam ?
– Eu, din Africa, Stăpâne,
din Etiopia veneam !…
Se rosteşte iar sentinţa.
Este-adus alt acuzat.
– Doamne … Tu chemai … prostimea …
eu eram un învăţat.
Domnu-alege-acum un martor.
( unul singur e deajuns ).
– Luca, ce-ai fost tu în lume ?
– Doctor ! martoru-a răspuns.
Domnul judecă-nainte.
Vine-un prinţ de mare neam.
– Tu ? De ce-ai respins credinţa ?
– Eram rege ! Nu puteam …
Şi ca martor o femeie:
– Tu, Estera cea frumoasă,
când riscai slujind credinţa
ce erai ? – Împărăteasă !…
Acuzatul se retrage.
Următorul la-ntrebare
e un avocat cu vază
– Doamne, cer o amânare !
Incidentul se respinge.
Vine-un mare proprietar.
– Doamne, vreau să vin cu martori
şi cu probe la dosar.
Vreau un avocat de seamă.
Dau oricât ! Să fie-adus !
– Prea târziu ! răspunde Domnul.
Pân-acum să ţi-l fi pus !
Voi, copii, întreabă Domnul,
avocat v-aţi pus sau nu ?
Cine v-a fost avocatul ?
Şi răspunde norul: – Tu !
Domnul judecă-nainte.
Vine-un tânăr acuzat.
– Doamne, eu eram prea tânăr,
când din lume m-ai chemat.
– Ieremia, strigă Domnul,
– Eu ! răspunde el umil.
Cum erai când ţi-am spus : vino !
– Eram, Doamne, un copil …
Şi, în rând cu Ieremia,
Vin din nourul cel sfânt :
Iosif cel frumos şi tânăr,
de ispită neînfrânt.
Samuel, ce din pruncie
Domnul l-a împrumutat.
Iosua şi Caleb ce-n ţara
cea promisă au intrat.
David, cu o praştie-n mână,
un copil cu păr bălai,
Iosia, băieţaşul rege
credincios lui Adonai,
Daniel, şcolar de frunte
ce-ntrecea orice haldeu,
şi cei trei ce-au stat în flăcări
lângă-un Fiu de Dumnezeu.
Vine dârz Botezătorul,
ce pe Domnul povestea,
vin copiii care-n templu
L-au primit cu Osana,
vine-apostolul iubirii,
tinerelul înţelept
ce şi-a sprijinit, la cină,
tâmpla pe cerescul piept,
vin cei tineri ca o rouă,
cu podoabe sfinte-n zori,
vin cântâd cântare nouă
şi cu glas şi din viori …
Acuzatul pleacă fruntea
şi se-ntoarce lăcrimând.
Domnul judecă-nainte.
Suflete vin rând pe rând …
*
Şi-acum tu, ce azi în ceruri
încă n-ai apărător,
crezi tu că la judecată
vei sta tot nepăsător ?
nu uita, umblând în viaţă
din păcat în alt păcat,
că în ultima instanţă
nu există avocat !

joi, 4 ianuarie 2018

Cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul

Cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul (pildă)

lumanare
O dată, patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis şi făcut. S-au aşezat toţi într-o încăpere şi au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-şi încerce răbdarea şi puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început să se întunece, unul nu s-a mai putut abţine şi a zis:
– Să aprindă cineva lumina!
– Ce faci, nu trebuia să tăcem? – l-a întrebat nedumerit al doilea.
– Proştilor, de ce aţi vorbit? – se repezi al treilea să-i dojenească.
– Ehe, doar eu am tăcut! – se lăudă cu îngâmfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia şi mândria – cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea, răbdarea este cel mai bun tovarăş de drum în viaţă; îţi trebuie răbdare să munceşti, să înveţi, să te rogi … îţi trebuie răbdare şi să iubeşti.

Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricoșătoare vedenie

Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricoșătoare vedenie (citiți și luați aminte!)

Sfantul Paisie Aghioritul
– Părinte, o oarecare femeie de 40 de ani, care are copii mari, este însărcinată în luna a treia. Bărbatul ei o amenință că va divorța dacă nu face avort.
– Dacă va face avort, vor plăti ceilalți copii cu boli și accidente. Astăzi părinții își omoară copii prin avorturi și nu au binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai demult, dacă se năștea un copil bolnav, îl botezau, iar dacă murea pleca îngeraș. Dar copiii aceluia rămânea cu alți copii sănătoși și astfel aveau binecuvântarea lui Dumnezeu. Astăzi însă părinții își omoară copiii sănătoși cu avorturile și țin în viață pe cei bolnăvicioși. Apoi aleargă în Anglia și America să-i vindece. Iar acești copii, dacă vor trăi, vor face familie și poate să dea naștere la alți copii bolnavi. În timp dacă ar fi făcut și alți copii, nu ar fi alergat atât de mult pentru unul, pentru cel bolnav, și nu s-ar fi mâhnit atât de mult dacă ar fi murit, căci ar fi plecat îngeraș de aici.
– Părinte, am citit undeva că în fiecare an, în întreaga lume, se fac 5 mln de avorturi și 200.000 de femei mor din cauza întreruperilor de sarcină pe care le fac (aceasta s-a spus în 1980).
– Îi omoară pe copii, pentru că, așa cum spun ei, dacă se va înmulți lumea, oamenii nu se vor putea întreține și nu vor avea ce să mănânce. Există atâtea suprafețe necultivate, atâtea păduri, care, în puțină vreme, cu mijloacele care există astăzi, ar putea să le facă, de pildă, plantații de măsline și să le dea celor ce nu au proprietăți. Ei spun că nu taie copaci, deoarece nu va mai exista atunci oxigen, însă măslinii tot copaci sunt. În America ard grâul, iar în Grecia aruncă fructele etc., în gropi de gunoi, în timp ce în Africa oamenii mor de foame. Atunci când în Etiopia oamenii mureau de foame pentru că era mare secetă, i-am spus unui oarecare cunoscut, care era armator și ajuta în astfel de cazuri, să meargă la o astfel de groapă de gunoi, să-i roage să-l lase să încarce un vapor de fructe și să-l ducă acolo în dar. Însă cu nici un chip nu i-au dat voie.
Câte mii de embrioni mor în fiecare zi! Avortul este un păcat înfricoșător. Este o ucidere, și încă una mare, căci copii mor nebotezați. Părinții trebuie să înțeleagă că viața începe în clipa zămislirii. Într-o noapte, Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricoșătoare vedenie, care mi-a arătat care este soarta acestor copii. Era în noaptea spre Marțea Luminată. Aprinsesem două lumânări în două tinichele, așa cum obișnuiesc să fac chiar și atunci când dorm, pentru cei ce suferă sufletește și trupește, vii și morți. La ora douăsprezece, în miezul nopții, în timp ce rosteam Rugăciunea lui Iisus, văd un ogor mare, înconjurat cu un gard de zid, semănat cu grâu care abia începuse să crească. Eu stăteam în afara ogorului și aprindeam lumânări pentru cei morți, pe care le lipeam de zidul împrejmuitor. În partea stângă era un teren viran, plin de stânci și văgăuni, care se mișcau mereu din pricina unui vuiet puternic alcătuit din mii de țipete sfâșietoare, care-ți rupeau inima. Chiar și cel mai împietrit om s-ar fi umilit, dacă le-ar fi auzit. În timp ce sufeream din pricina acelor țipete sfâșietoare și mă întrebam de unde provin și ce înseamnă toate acestea pe care le vedeam, am auzit o voce spunându-mi: ”Ogorul cu grâu care încă nu a dat spic, este cimitirul cu sufletele morților care vor învia. Iar în locul care se cutremură de țipetele sfâșietoare, se află sufletele copiilor care au fost omorâți prin avorturi.”
După această vedenie mi-a fost cu neputință să-mi revin multă vreme, din pricina marii dureri ce am simțit-o pentru sufletele acelor copii. Nu am putut nici măcar să mă odihnesc după aceea, cu toate că eram istovit de oboseală.
– Părinte, se poate face ceva pentru a abroga legea cu privire la avorturi?
– Se poate, dar trebuie să se miște puțin guvernul, Biserica etc., astfel încât lumea să fie informată despre consecințele ce le va avea subnatalitatea. Preoții să explice lumii că legea pentru avorturi este împotriva poruncilor evanghelice. La fel și medicii să vorbească despre pericolele prin care trece femeia care face avort. Vezi, europenii au avut noblețea și au lăsat-o moștenire copiilor lor. Noi am avut frica de Dumnezeu, dar am pierdut-o și nu am lăsat-o moștenire generației următoare, de aceea acum legiferăm avorturile, căsătoria civilă etc.
Atunci când un om încalcă o poruncă a Evangheliei, responsabil este numai el. Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea statului, atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul ca să se îndrepte.
Fragment extras din cartea: ”Viața de familie”, a Cuviosului Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești

Despre Pocăinţă şi smerenie

Cei foarte păcătoşi, dacă se cunosc pe sine, au în mod firesc şi foarte mult material pentru smerenie. Orice cădere este negreşit o cădere, dar este şi material pentru smerenie şi rugăciune. Păcatele, dacă se pun în valoare orientându-le către smerenie, sunt ca şi gunoiul ce îl punem la răsaduri. Aşadar, de ce să nu folosească cineva acest material, ca să îngraşe ogorul sufletului său pentru a deveni fertil şi dătător de roade? Adică unul care a făcut păcate mari, dacă ar simţi cât a greşit şi ar spune: „N-ar trebui nici capul să-l ridic, ca să mă uit la vreun om”, fiindcă se smereşte mult, primeşte şi mult har, sporeşte statornic şi poate ajunge la măsuri mari. În timp ce unul care nu a făcut păcate mari, dacă nu se aranjează corect, încât să spună: „M-a păzit Dumnezeu de atâtea greutăţi; sunt foarte nemulţumitor, sunt mai păcătos decât cel mai păcătos”, ajunge inferior duhovniceşte celuilalt.
Aduceţi-vă aminte de fariseu şi de vameş. Fariseul avea fapte, dar avea şi mândrie. Vameşul avea păcate, dar avea recunoaşterea păcătoşeniei lui, zdrobire, smerenie – lucrul cel mai de seamă pe care îl cere Hristos de la om – de aceea s-a mântuit într-un chip mai uşor. Aţi văzut cum l-au închipuit pe fariseu într-o icoană! Arată cu degetul spre vameş: „Nu sunt ca acesta!”… Sărmanul vameş se ascundea după o coloană; nu avea obraz nici măcar să privească în jurul său. Şi fariseul Îi arăta lui Hristos unde se afla vameşul! Aţi luat aminte la asta? Ca şi cum Hristos nu ştia unde era vameşul. Fariseul deşi a împlinit toate cele după tipic, pe toate le-a pierdut. Ce face mândria! Atunci când un om nu are păcate şi nu are smerenie, atunci are păcatele vameşului şi mândria fariseului. „Harisme” duble! „Râios, dar şi chel” -, cum se spune în Epir. 


Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, 2001, p. 127-128 

Nici Dumnezeu nu te poate mântui fără ajutorul tău

În Sfintele Scripturi citim că unul dintre mai marii iudeilor s-a înfăţişat înaintea Domnului chiar cu această întrebare, zicându-I: “Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Iar Domnul i-a răspuns că aceasta se dobândeşte prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot astfel, pentru ca să te mântuieşti trebuie să urmezi poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile Sfintei Biserici Ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile Sfintei Biserici păzesc pe om de păcat şi-l învaţă să împlinească voia cea bună şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
Ai credinţă, ţine-te de ea şi nu-i îngădui niciodată vrăjmaşului să ţi-o fure din inimă. Umbli prin întunericul acestei vieţi, şi în mâinile tale ai o făclie pentru a te feri să nu cazi în prăpastie, sau să te poticneşti şi să pieri, după cum este scris: Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele (Ps. 118: 5). Dacă făclia credinţei tale se stinge sau slăbeşte, strigă, plângi, roagă-te lui Dumnezeu ca îngerul luminii să-ţi reaprindă făclia şi să ţină aprinsă flacăra ei pâlpâitoare. Caută oameni purtători de Dumnezeu, citeşte cărţi duhovniceşti, străduieşte-te din răsputeri să faci bine altora – fă totul pentru a recâştiga comoara pe care ai pierdut-o şi s-o păzeşti de furi. Că atunci când ai credinţă, eşti fericit, după cuvintele Domnului: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (In. 10:29). Când n-ai credinţă, Sfânta Scriptură te numeşte nebun (Ps. 13: 1), şi, deoarece lepezi ceea ce jertfa Mântuitorului de pe Cruce, atât de vădit, atât de dumnezeieşte a împlinit pentru tine, vei fi osândit de Dumnezeu, după cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru: Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16: 16).
Adevărata credinţă, cea care te îndeamnă la fapte bune, este ca rădăcinile unui copac; copacul se ţine de aceste rădăcini şi prin ele primeşte hrană din pământ. Nădejdea poate fi asemănată frunzelor, care împodobesc copacul şi-l vădesc că este plin de viaţă şi că rădăcinile lui nu sunt stricate. Dragostea este rodul copacului, toată raţiunea rădăcinilor şi a frunzelor. Şi astfel, frate, dacă cineva are credinţă adevărată, de aici urmează fapte bune, faptele dragostei.
În acelaşi timp, trebuie să te fereşti de păcat cu orice preţ, pentru că păcatul este cea mai mare primejdie din viaţa ta. Ai văzut vreodată pini înalţi crescând pe stânci? E de-ajuns ca o singură sămânţă să cadă într-o mică fisură, şi să despice granitul, şi din ele să crească un copac întreg. În mod asemănător, trebuie să fii conştient că o consimţire păcătoasă e ca o mică fisură în armura sufletului tău, şi, dacă sămânţa păcatului intră în el – şi adesea o face – va nimici întreaga fortăreaţă a sufletului şi-l va face neputincios.
Dumnezeu caută o aşezare sinceră a inimii către El. Dacă cu râvnă te nevoieşti către El, Izvorul a tot binele, toată viaţa ta va fi una de-Dumnezeu-plăcută. În dragostea ta pentru El, vei dori să-I slujeşti cu toată puterea, să faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor Lui, să faci bine, să-ţi arăţi credinţa prin fapte, şi cu orice preţ să te păzeşti de tot ce este urâciune lui Dumnezeu, adică de tot păcatul. Aceasta este asceza vieţii creştine. Aşa că vezi, dragostea de Dumnezeu duce omul la asceză.
În încheiere, frate, poartă-ţi crucea vieţii cu mulţumire. Calea ta către mântuire trece prin suferinţe, după cuvintele Apostolului: …că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14: 22). Vei merge spre mântuire pe calea durerilor, a împreună-suferinţelor şi a morţii. Calea cea pietroasă, cu spini, brăzdată de făgaşe. Dar însuşi faptul că-ţi porţi crucea vieţii cu răbdare şi cu mulţumire adusă lui Dumnezeu, că încerci să faci binele şi să urăşti răul – aceasta te va învrednici să-ţi dobândeşti mântuirea. Apostolul spune că femeia se va mântui prin naştere de fii dacă va stărui în credinţă, în iubire, în sfinţenie şi în cumpătare (cf. I Timp. 2:15). Crucea femeii este naşterea de fii, căci, după cădere, şi ca urmare a celor ce a adus aceasta, după cuvântul lui Dumnezeu, femeia a fost nevoită să experieze durerile vieţii de familie: Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni (fac. 3:16). Dar, mulţumită acestei cruci, ea se va mântui dacă, în acelaşi timp, va duce o viaţă bună. În scrierile patristice găsim mărturii despre unele femei măritate care au dobândit totuşi sfinţenie prin împlinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.
Dar despre soţi ce poţi spune? Cum se mântuiesc ei? Dacă o femeie se mântuieşte prin purtarea propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei şi despre care El i-a spus, tot aşa şi bărbatul se va mântui prin purtarea crucii sale, care presupune un mod de viaţă anevoios, în necazuri, munci şi griji pentru copiii săi şi în responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu pentru familia sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3: 17-19).
Acestea sunt urmările păcatului. Dar aici stă şi crucea izbăvitoare a omului – cu condiţia ca el să evite păcatele grave, şi să facă mai degrabă bine, să iubească pe Dumnezeu, şi cu mulţumire să poarte întreaga povară a vieţii, ştiind că Dumnezeu este bun şi tot ceea ce se face este pentru mântuirea omului. Mântuirea omului stă în a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.
Îngăduie-mi să repet, şi nu te mâhni pe mine pentru o asemenea repetiţie: frate, fereşte-te de păcat! Puternice aripi de vulturi sunt rănite de mici curse. Vase puternice se ciocnesc de stânci mici ascunse sub apă şi se scufundă. Cetăţi întregi se aprind de flăcări dintr-o singură scânteie. Iar păcatul a adus la ruină cele mai mari virtuţi. Păcatul este groaznic prin aceea că ne desparte de Dumnezeu. Nici boala, nici sărăcia, nici neştiinţa de carte nu ne desparte de Dumnezeu (cf Rom. 8: 38). Păcatul este cel care ne desparte de Dumnezeu. Zice Proorocul: Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă vadă (Is. 59: 2). Cu toate acestea, cunoaşte că acest zid care te desparte de Dumnezeu este puternic doar atunci când stă în picioare; el nu e făcut din pietre solide, iar dacă te pocăieşti, el va cădea degrabă şi praf se va face. Astfel, dacă păcatul te desparte de Dumnezeu, pocăinţa te va uni din nou cu Dumnezeu. Prin minunata poruncă a lui Dumnezeu, sunetul a multe trâmbiţe a pricinuit căderea uriaşelor ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, “Iartă-mă, Doamne!” – rostite cu o simţire adevărată – zidurile păcatului ce te despart se vor face una cu ţărâna…Ascultă numai ce zice Domnul prin acelaşi prooroc: Că aşa zice Domnul cel Preaînalt, a Cărui locuinţă este veşnică şi al Cărui nume este sfânt: Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă. Căci nu vreau să cert totdeauna şi să stărui în mânie, căci înaintea Mea ar cădea în nesimţire duhul şi sufletele pe care le-am făcut. Pentru fărădelegea sa, M-am întărâtat o clipă şi, stând ascuns, l-am lovit întru mânia Mea. Şi el, răzvrătit, mergea pe calea inimii sale! Am văzut căile sale şi îl voi vindeca, îl voi povăţui, îl voi odihni şi îl voi mângâia… (Îs. 57:15-18).
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, dacă păcătuieşte şi se pocăieşte, va găsi întru El un Judecător blând. Ştii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta înaintea Ta? Adică: Dacă Tu eşti aspru cu păcatele noastre, cine se va izbăvi? Apoi adăugă că nu este aşa, ci Domnul iartă cu milostivire pe păcătos, şi pentru aceasta sfârşeşte biruitor, zicând: Că la tine, Doamne, este milostivirea (Ps. 129: 3).
Spune-mi, cunoşti vreun păcătos care s-a pocăit şi pe care Dumnezeu să nu-l ierte? Măcar unul? Nu, nu vei găsi nici unul. Dar în Scriptură avem nenumărate exemple (atât în Noul cât şi în Vechiul Testament), în Vieţile Sfinţilor şi în alte texte în care cei ce s-au pocăit chiar şi de cele mai cumplite păcate – chiar şi în ultimul ceas – au primit iertare. Fiecare om are multe păcate, iar dacă Dumnezeu ar fi Judecător aspru şi drept, nimeni n-ar putea trece de cercetarea Sa, sau, ca să zicem aşa, n-ar lăsa pe nimeni să intre într-o viaţă veşnică şi fericită. Dar nu te înfricoşa: Însuşi Judecătorul tău zice despre tine cu pogorământ plin de milă: Carnea este neputincioasă [slabă] (Mt. 26: 41), adică: “Tu, omule, eşti neputincios şi ai nevoie de bunătate, de compătimire de la Atotmilostivul Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu mărturiseşte despre Sine: Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu (Ezec. 33: 11).
Întru început, lui Adam nu i s-a cerut nimic pentru a fi în rai: el a primit totul de dinainte. De la tine, fireşte, se cere participarea la lucrarea de a te mântui a lui Dumnezeu. Hristos a plătit toată datoria ta, dar El doreşte din partea Ta, din dragoste pentru El, să contribui cu o singură drahmă la plătirea datoriei tale, pentru care El şi-a dat sufletul Său pentru tine. Dumnezeu doreşte şi te cheamă să fii împreună-lucrător la mântuirea ta. Desigur că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poţi dobândi mântuirea, nici Dumnezeu nu te poate mântui fără ajutorul tău. Aici stă cinstea pe care El o dă voii tale libere şi în iconomia mântuirii tale, unde găsim atât mila lui Dumnezeu cât şi dreptatea Lui: milă – pentru că în lucrarea mântuirii tale aproape totul vine de la Dumnezeu; dreptate – pentru că acest mic “aproape” trebuie să fie un lucru al voinţei tale, efortul şi osteneala râvnei tale.
Întotdeauna şi în toate ţine-te de Dumnezeu, Mântuitorul tău. Un dascăl de înot, în timp ce-l susţine pe ucenic deasupra apei şi-l împiedica să se înece, cere în acelaşi timp ca ucenicul, la rândul său, să-şi mişte mâinile şi picioarele în mod corect, altfel nu va învăţa niciodată să înoate. Tot astfel şi Dumnezeu voieşte să te înveţe, cât eşti în această viaţă, să te deprinzi cu căile vieţii duhovniceşti şi veşnice şi să te pregătească pentru o viaţă conştientă şi veşnică cu El, care este Însăşi Fiinţa Bunătăţii. Pentru aceasta se cere participarea ta, pentru aceasta trebuie să cultivi întru tine bunătatea şi să lepezi răutatea. La înot, este de trebuinţă ca apa să fie trasă cu mâinile înapoia celui ce înoată, lovind-o în acelaşi timp cu picioarele. Tot aşa, depinde de tine să-ţi foloseşti “mâinile”, înţelese duhovniceşte, să te mişti înainte şi să-ţi foloseşti “picioarele” pentru a da la o parte tot ceea ce te împiedică a continua în înaintarea duhovnicească. Ia aminte la această povaţă: Fereşte-te de rău şi fă bine (Ps. 33: 15). Iar Domnul te cheamă prin Proorocul: Învăţaţi să faceţi bine (Is. 1:17). Din nou, dacă dascălul de înot vede că ucenicul său, după ce a început să înoate singur, are probleme şi se afla în primejdie de a se îneca, se grăbeşte să-l ajute; sau mai degrabă îi stă alături neîncetat, sprijinindu-l degrab şi ajutându-l pentru a face faţă valurilor ce-i vin din faţă. Şi vai acelui ucenic care, sigur pe sine şi cu bună ştiinţă înoată în ocean înainte să fi învăţat să înoate cum trebuie şi fără a lua aminte la îndrumările dascălului.
Pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu şi a încerca să te fereşti de păcat, nu este destul doar să ai hotărâre în inimă şi ceea ce se numeşte putere a voinţei, deşi amândouă acestea sunt trebuincioase a le avea de partea ta. Ceea ce trebuie să ai pentru mântuire este ajutor de sus, adică harul Duhului Sfânt, fără de care este cu neputinţă a fi mântuit, căci războiul tău nu este o luptă dintre om şi alt om, ci o luptă împotriva duhurilor netrupeşti ale răului, lupta unei fiinţe umane neputincioase împotriva prinţului acestei lumi; şi numai prin harul Duhului Sfânt eşti destul de tare să-ţi biruieşti potrivnicii. Într-o sămânţă e pusă puterea de a creşte, cu alte cuvinte, voinţa ei de a creşte. Dar dacă nu e pământ, raze de soare, sămânţa nu va încolţi; şi dacă nu e umezeală, mugurul va muri. Înţelege aceasta în sens duhovnicesc: “sămânţa” este pricina ce ţi-o dă Dumnezeu pentru a face binele atâta cât eşti în această viaţă; “Soarele Dreptăţii”, Care luminează pe tot omul ce vine în lume(Ioan 1:9), este Domnul nostru Iisus Hristos; iar “stropirea” seminţei cu roua este lucrarea harului Duhului Sfânt. De aceea, roagă-te lui Dumnezeu în ziua Cincizecimii, roagă-te Duhului Sfânt că să fii, într-un sens duhovnicesc, ca un pom sădit lângă izvoarele apelor care-şi va da rodul sau la vremea sa (cf. Ps. 1:3).
Este cu putinţă a înţelege pilda talanţilor ca timp al vieţii dat omului. Talantul este ceva pe care un om nu îl poate avea prin lucrarea proprie; talantul este dat omului de Dumnezeu. Totuşi, nu este chiar un dar (deşi omul îl poate folosi pentru propriul câştig); aparţine lui Dumnezeu şi trebuie în cele din urmă înapoiat Acestuia. Unii oameni trăiesc vieţi îndelungate, alţii mai scurte, dar fiecare este în stare de a-şi întrebuinţa viaţa pentru a face bine. Cel ce nu face astfel, se distruge fiinţial. Talantul este de asemenea darul dragostei pe care Dumnezeu a sădit-o în inima omului şi pe care el trebuie să o sporească în timpul vieţii; talantul este harul Duhului Sfânt sădit în om pentru viaţa veşnică şi pentru a face bine. Şi astfel, “talantul” este timpul vieţii acesteia dat nouă pentru a face bine; Frate, caută o tâlcuire la această pildă în scrierile Sfinţilor Părinţi. Eu, un biet nemernic, am arătat doar câteva gânduri, care pot fi adevărate sau greşite. Nu ştiu.
Iar acum, frate, îţi voi spune cum pune diavolul în inimile noastre un simţământ de deznădejde pentru a ne slăbi eforturile şi dorinţa de mântuire. El vrea să ne facă să credem că nu ne putem mântui cu nici un chip, că aceasta e cu putinţă numai pentru sfinţi, pentru locuitorii pustiului, mucenici, mărturisitori şi mari asceţi, dar nu pentru noi, păcătoşii, care nu ştim nici măcar să ne pocăim cum se cuvine. Cunoaşte, frate, că El a sădit aceleaşi simţăminte de deznădejde şi slăbiciune şi în aceşti sfinţi, insinuând că vieţile lor erau zadarnice şi că nevoinţa lor este fără folos sau destul de neînsemnată pentru a fi primită de Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor lor. Dar ei au respins aceste provocări ale ispititorului şi s-au arătat, precum ştim, biruitori. Aşa şi tu, să lepezi departe de la tine aceste gânduri şi să ai nădejde tare. Dacă te simţi îndemnat să iei asupra ta o nevoinţă mai mare decât cea care ţi s-a dat ca ascultare în mănăstire sau de către bătrânul tău, fă, dar, după gândul tău, dar numai prin binecuvântarea părintelui duhovnic sau a bătrânului. Fără această binecuvântare, nici o nevoinţă, mică sau mare, nu-ţi va fi de vreun folos şi va fi socotită ca nimic. Şi nu-l sili în vreun fel pe părintele tău duhovnic sau bătrânul tău să-ţi dea o astfel de binecuvântare; lasă mai degrabă totul la voia şi responsabilitatea lui pentru tine înaintea lui Dumnezeu. În general, nu încerca să întreprinzi nimic, niciodată, fără o binecuvântare. Te-ai încredinţat bătrânului tău cu toată viaţa, iar Dumnezeu l-a însărcinat cu călăuzirea ta cum se cuvine. În viaţa duhovnicească totul trebuie făcut cu cea mai mare umilinţă, întotdeauna zicând Părintelui Ceresc “Facă-se voia Ta!”
Desigur că sfinţii, în dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru slăvitele lor fapte de nevoinţă, vor moşteni ceva deosebit de măreţ, dar chiar şi pentru tine, care-ţi lucrezi mântuirea, este gătită mântuirea. Şi să ştii că dacă vei primi – după aşezarea sufletului – cel mai puţin în Împărăţia cerurilor, faţă de marea răsplătire a sfinţilor, acest “puţin” va fi uriaş şi va depăşi cu mult toate aşteptările tale; va depăşi orice ai fi putut tu nădăjdui sau închipui – în aşa măsură încât nici nu se poate gândi sau roşi în cuvinte, că Dumnezeu nu da Duhul cu măsură (Ioan 3:34), şi milostiv şi îndurat este Domnul (Ps. 110: 4), milostiv, îndurat şi îndelung-răbdător (Ioil 2:13).
Cu adevărat, diavolul a dat lovitura cumplită neamului omenesc. Iar noi ne-am împotrivit, şi am pierdut Raiul, şi bucuria, şi nemurirea. Am cedat fără luptă toată cetatea vrăjmaşului. Dar în război, aceasta nu e prima bătălie care hotărăşte urmărea. Nu s-a întâmplat adesea în istorie ca neamurile şi marile oşti să sufere înfrângeri şi pierderi, să rămână fără cele necesare luptei, să se retragă şi, în general, să sufere lipsuri, pierderi şi necinste? Cu toate acestea, comandanţii iscusiţi nu s-au predat şi nu şi-au îngăduit să fie cuprinşi de deznădejde, ci au continuat războiul, şi, în ciuda tuturor înfrângerilor pe care le-au suferit înainte, ei au dat vrăjmaşului o lovitură neaşteptată, ieşind în cele din urmă biruitori.
Tot aşa, frate, nu te îndoi de biruinţa ta. Dacă continui lupta şi nu laşi jos armele şi nu părăseşti câmpul de luptă, ci, mai degrabă, nu bagi în seamă înfrângerile de dinainte, dacă ţii cu tărie scutul credinţei şi ţii pe cap coiful mântuirii şi nu laşi să-şi scape sabia duhului, adică sabia cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei câştiga biruinţa, şi premiul va fi al tău. Este Cineva care va luptă alături de tine, şi, dacă chiar vrei să ştii, El deja l-a biruit pe vrăjmaş, care [vrăjmaş] este şi vrăjmaşul tău. Dumnezeu Însuşi este cu tine; El este Compatriotul tău, Apărătorul tău, al tău cu totul.
Cu numele Lui, cu nădejde în El şi cu dragoste faţă de El, du-te şi luptă! Dacă eşti rănit, adică dacă păcătuieşti într-un fel sau altul – fiindcă lupta nu e uşoară şi vrăjmaşul e iscusit în a da lovituri – , nu te descuraja, căci pentru un creştin nici o rana nu poate fi mortală. Vino la spitalul de pe linia frontului, adică la Biserică, şi aici pocăieşte-te de păcatele şi de neputinţele tale, şi rănile tale se vor vindeca de îndată. Săgeata păcatului care te-a vătămat este scoasă şi rana deja nu mai este. Întoarce-te dar înapoi la luptă cu vrăjmaşul. Iată, vrăjmaşul ţi-a smuls printr-o lovitură sabia; cum s-ar zice, te-a aruncat într-o stare de slăbiciune prin temeri, mâhniri, nenorociri, care, ca să zic aşa, te-au dezarmat. Pleacă-te cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu, apleacă-te şi apucă armele, mustră-te pentru slăbiciune şi respinge atacul vrăjmaşului. Dacă lucrezi astfel, vei ieşi biruitor şi, că biruitor, vei fi încununat. O, creştine, tu eşti ostaş al lui Hristos în această viaţă, şi nu eşti chemat la o vieţuire obişnuită, paşnică, liniştită, ci la război, la un război cumplit. Dacă în acest război vei fi biruitor, te vei bucura de pace, cinste şi fericire în veacul ce va să vină.
Inima ta e mică. Nu primi nimic de prisos. Lasă loc în inima ta numai pentru Dumnezeu şi pentru dragostea ta pentru El. Pentru acest scop te-a adus Dumnezeu în lume şi ţi-a dat un suflet raţional – ca să dobândeşti mântuire şi să stai cu Dumnezeu pentru totdeauna în veşnică viaţă şi bucurie. O, monahule, dac-ai şti cât de fericit eşti şi ce “parte bună” ţi-ai ales! Iubeşte pe Dumnezeu, Care ţi-a dat această fericită soarta pe pământ, şi fii credincios Domnului Iisus Hristos până la moarte (cf. Apoc. 2: 10), încredinţat de dorinţa Lui tare de a te mântui şi de a te ajuta în toate. Cunoaşte de asemenea că este cu neputinţă să nu fii mântuit dacă faci efortul de a-ţi întinde firava ta mână către puternică “mâna dreaptă” a lui Dumnezeu – aceste este harul lui Dumnezeu care te cheamă către mântuire, oferindu-ţi un ajutor puternic în acest scop, în vreme ce “mâna” ta este puternică şi lucrătoarea dorinţa de a fi mântuit, şi dragostea ta pentru Dumnezeu, şi credinţa. Predă-te cu totul lui Dumnezeu; smereşte-te înaintea Lui şi înaintea fraţilor tăi, înaintea altora; dispreţuieşte-te; socoteşte-te că nimic, că vameşul din Evanghelie (cf. Luca 18), şi te vei mântui. Omul smerit dobândeşte mântuirea şi primeşte harul lui Dumnezeu.
                                                                                                                     Cugetările unei inimi smerite, Editura Egumeniţa