Cercetarea de sine
Nu o data am infatisat atentiei ortodocsilor adevarul simplu potrivit caruia in crestinism esenta faptelor sta in asezarea inimii - in dispozitiile launtrice, altfel spus in lucrarea noastra launtrica; dar inca nu am incercat pana acum sa intru impreuna cu voi inauntrul vostru, sa supun cercetarii tot ce se intampla acolo, ca fiecare sa se deprinda astfel a deosebi binele de rau inauntrul sau si sa ia masurile cuvenite. Sa facem asta acum. “Mijiti-va" toate simturile din afara, intoarceti-va spre cele dinlauntrul vostru ochiul luarii-aminte si priviti: ce este acolo? Prima data nu veti vedea nimic - nu fiindca nu ar fi nimic acolo, ci fiindca sunt prea multe si de toate, insa strambate, si ratacesc intr-o tulburare lipsita de randuiala. Ceata desparte de noi precum un zid toate lucrurile si le ascunde in sine: si cel care priveste inauntrul sau pentru prima data vede ca toate cele launtrice parca sunt acoperite cu val de intuneric. De asta puteti sa va incredintati indata - dar nu incetati osteneala adancirii in sine. Rabdati putin, si veti incepe in scurta vreme sa deslusiti, putin cate putin, cele ce se petrec inauntrul vostru, la fel cum cel ce intra de afara intr-o odaie intunecoasa incepe, dupa ce a stat putin inauntru, sa deosebeasca lucrurile.
Deci adanciti-va luarea-aminte si priviti: iata, lucrul ce va preocupa s-a dus; in locul lui a venit altul, acesta a fost inlocuit pe data de un al treilea; nici acesta n-a apucat sa se arate bine, ca il impinge deoparte un al patrulea, care e alungat la randul sau de un al cincilea, si asa mai departe. Un gand este inlocuit in graba de un altul - si asta asa de repede, incat aproape nu putem sa ne dam seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Aceasta continua miscare a gandurilor nu ne paraseste nici macar intre doua indeletniciri, de pilda cand trecem dintr-un loc in altul, ci si in vremea lor, oricat de importante ar fi ele: si in vremea rugaciunii din biserica si de acasa, si in vremea citirii, si chiar in timp ce cugetam adanc. Este vorba de imprastierea mintii si de lipsa atentiei concentrate, de care avem atata de nevoie ca sa ne carmuim pe noi insine. Iata, puneti lucrul acesta ca prima trasatura a omului nostru launtric. Este ceva care seamana cu agitatia fulgilor de zapada ce cad cand sufla vantul sau cu cea a insectelor din aerul serilor de vara. Starea diametral opusa, pe care o gasim la sfinti, este luarea-aminte a mintii, care nu ingaduie sa intre ceva in cap si sa iasa din el dupa bunul plac, ci supune totul libertatii si constiintei, in care petrec Dumnezeu si persoana care Il contempla. Intre aceste doua extreme exista felurite trepte ale sufletelor care se ostenesc in lupta cu gandurile si ravnesc sa aduca pace in ele. Priviti si mai atent, si veti deosebi in voi insiva, sub aceasta invalmaseala a gandurilor din minte, din vointa, grija statornica pentru viata de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul, il goneste pe om dintr-o osteneala in alta, manandu-l tot inainte prin nemultumirea fata de orice ar dobandi si infatisandu-i o suta de alte lucruri, pasamite de neocolit, atunci cand face unul.
De la cea dintai clipa cand ne trezim din somn, grija ne impresoara sufletul si nu ne lasa sa sedem locului, nici sa stam de vorba cum se cuvine, nici macar sa mancam in tihna, pana ce adanca noapte nu ne doboara cu somnul, care la randul lui este tulburat cu vise pline de griji. Aceasta boala se numeste grija de multe, ce roade sufletul cum roade rugina fierul. Pe aceasta s-o puneti ca cea de-a doua trasatura a ceea ce se petrece inauntrul nostru. Insusirea diametral opusa acesteia pe care o au sfintii este lipsa de griji desarte - care, de altfel, nu este nepasare, ci osteneala smerita, corecta, care sta in incredintarea propriei sorti in purtarea de grija atotproniatoare a lui Dumnezeu. La mijloc se afla lupta dintre ingrijirea de sine sismerita incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu insotita de osteneala dupa putere.
Priviti si mai adanc, si negresit veti vedea inauntru un rob legat de maini si de picioare, tras incolo si incoace impotriva voii sale, dar care, in amagirea de sine, viseaza totusi ca se bucura de libertate deplina. Lanturile acestui rob sunt alcatuite din impatimirile fata de feluritele persoane si lucruri care il inconjoara, de care ne doare sa ne despartim singuri, precum si cand ni le rapesc altii. Pestele nimerit in undita, desi inoata, n-o poate face mai mult decat ii da voie firul de care este prins carligul; pasarea din colivie, macar ca zboara si umbla, n-o poate face dincolo de hotarele coliviei: si impatimirile lasa sufletului libertatea de a face ce vrea atata timp cat nu se atinge de obiectele lor - iar daca se atinge de obiectele lor, sufletul nu mai are deloc stapanire de sine, si cu cat sunt mai multe impatimiri cu atat este mai mic cercul libertatii. Cineva este cateodata legat cu totul si nu poate sa se miste in nici o parte fara sa-si pricinuiasca durere in alta. Omul care merge undeva prin padure si se incurca acolo si cu mainile, si cu picioarele, si cu hainele in iarba lipicioasa se simte legat, orice madular si-ar misca: tocmai asa se simte si cel impatimit de multe lucruri materiale.
Puneti aceasta ca cea de-a treia trasatura a starii noastra launtrice: impatimirea. Insusirea diametral opusa ei, pe care o gasim la sfinti, este lepadarea de toate, libertatea inimii, neatarnarea launtrica. Intre ele, mijlocul e alcatuit de osteneala slobozirii inimii de impatimiri. Imprastierea mintii, grija de multe si impatimirea - si inca n-am zis totul. Desi ele lucreaza inauntrul nostru, totusi plutesc inca la suprafata inimii. Asadar, sa patrundem si mai adanc spre inima cu luarea noastra aminte si sa tragem cu urechea: ce se intampla acolo? Ca sa va fie mai usor, iata urmatoarea comparatie: drumetind prin munti, cineva vede o pestera a carei intrare este acoperita de iarba. Inauntrul pesterii este bezna. Stand si ascultand, aude acolo suierat de serpi, ragete si scrasnete de fiare salbatice: iata zugravita aici inima noastra. Vi s-a intam-plat vreodata sa observati miscarile ei? Incercati sa faceti asta macar putina vreme, si vedeti ce se intampla acolo: ati avut neplaceri - v-ati suparat; ati suferit nereusita - v-ati intristat; v-a picat un vrajmas in gheare - v-ati aprins de pofta razbunarii; ati vazut pe cineva cu care sunteti de-o seama ocupand un post mai inalt decat al vostru - ati inceput sa invidiati; v-ati gandit la calitatile voastre - v-ati imbolnavit de trufie si dispret fata de aproapele. Iar atunci dorinta de a placea oamenilor, slava desarta, pofta, iubirea de placeri, lenea, ura si celelalte lovesc inima rand pe rand intr-un rastimp de numai cateva clipe.
Deci adanciti-va luarea-aminte si priviti: iata, lucrul ce va preocupa s-a dus; in locul lui a venit altul, acesta a fost inlocuit pe data de un al treilea; nici acesta n-a apucat sa se arate bine, ca il impinge deoparte un al patrulea, care e alungat la randul sau de un al cincilea, si asa mai departe. Un gand este inlocuit in graba de un altul - si asta asa de repede, incat aproape nu putem sa ne dam seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Aceasta continua miscare a gandurilor nu ne paraseste nici macar intre doua indeletniciri, de pilda cand trecem dintr-un loc in altul, ci si in vremea lor, oricat de importante ar fi ele: si in vremea rugaciunii din biserica si de acasa, si in vremea citirii, si chiar in timp ce cugetam adanc. Este vorba de imprastierea mintii si de lipsa atentiei concentrate, de care avem atata de nevoie ca sa ne carmuim pe noi insine. Iata, puneti lucrul acesta ca prima trasatura a omului nostru launtric. Este ceva care seamana cu agitatia fulgilor de zapada ce cad cand sufla vantul sau cu cea a insectelor din aerul serilor de vara. Starea diametral opusa, pe care o gasim la sfinti, este luarea-aminte a mintii, care nu ingaduie sa intre ceva in cap si sa iasa din el dupa bunul plac, ci supune totul libertatii si constiintei, in care petrec Dumnezeu si persoana care Il contempla. Intre aceste doua extreme exista felurite trepte ale sufletelor care se ostenesc in lupta cu gandurile si ravnesc sa aduca pace in ele. Priviti si mai atent, si veti deosebi in voi insiva, sub aceasta invalmaseala a gandurilor din minte, din vointa, grija statornica pentru viata de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul, il goneste pe om dintr-o osteneala in alta, manandu-l tot inainte prin nemultumirea fata de orice ar dobandi si infatisandu-i o suta de alte lucruri, pasamite de neocolit, atunci cand face unul.
De la cea dintai clipa cand ne trezim din somn, grija ne impresoara sufletul si nu ne lasa sa sedem locului, nici sa stam de vorba cum se cuvine, nici macar sa mancam in tihna, pana ce adanca noapte nu ne doboara cu somnul, care la randul lui este tulburat cu vise pline de griji. Aceasta boala se numeste grija de multe, ce roade sufletul cum roade rugina fierul. Pe aceasta s-o puneti ca cea de-a doua trasatura a ceea ce se petrece inauntrul nostru. Insusirea diametral opusa acesteia pe care o au sfintii este lipsa de griji desarte - care, de altfel, nu este nepasare, ci osteneala smerita, corecta, care sta in incredintarea propriei sorti in purtarea de grija atotproniatoare a lui Dumnezeu. La mijloc se afla lupta dintre ingrijirea de sine sismerita incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu insotita de osteneala dupa putere.
Priviti si mai adanc, si negresit veti vedea inauntru un rob legat de maini si de picioare, tras incolo si incoace impotriva voii sale, dar care, in amagirea de sine, viseaza totusi ca se bucura de libertate deplina. Lanturile acestui rob sunt alcatuite din impatimirile fata de feluritele persoane si lucruri care il inconjoara, de care ne doare sa ne despartim singuri, precum si cand ni le rapesc altii. Pestele nimerit in undita, desi inoata, n-o poate face mai mult decat ii da voie firul de care este prins carligul; pasarea din colivie, macar ca zboara si umbla, n-o poate face dincolo de hotarele coliviei: si impatimirile lasa sufletului libertatea de a face ce vrea atata timp cat nu se atinge de obiectele lor - iar daca se atinge de obiectele lor, sufletul nu mai are deloc stapanire de sine, si cu cat sunt mai multe impatimiri cu atat este mai mic cercul libertatii. Cineva este cateodata legat cu totul si nu poate sa se miste in nici o parte fara sa-si pricinuiasca durere in alta. Omul care merge undeva prin padure si se incurca acolo si cu mainile, si cu picioarele, si cu hainele in iarba lipicioasa se simte legat, orice madular si-ar misca: tocmai asa se simte si cel impatimit de multe lucruri materiale.
Puneti aceasta ca cea de-a treia trasatura a starii noastra launtrice: impatimirea. Insusirea diametral opusa ei, pe care o gasim la sfinti, este lepadarea de toate, libertatea inimii, neatarnarea launtrica. Intre ele, mijlocul e alcatuit de osteneala slobozirii inimii de impatimiri. Imprastierea mintii, grija de multe si impatimirea - si inca n-am zis totul. Desi ele lucreaza inauntrul nostru, totusi plutesc inca la suprafata inimii. Asadar, sa patrundem si mai adanc spre inima cu luarea noastra aminte si sa tragem cu urechea: ce se intampla acolo? Ca sa va fie mai usor, iata urmatoarea comparatie: drumetind prin munti, cineva vede o pestera a carei intrare este acoperita de iarba. Inauntrul pesterii este bezna. Stand si ascultand, aude acolo suierat de serpi, ragete si scrasnete de fiare salbatice: iata zugravita aici inima noastra. Vi s-a intam-plat vreodata sa observati miscarile ei? Incercati sa faceti asta macar putina vreme, si vedeti ce se intampla acolo: ati avut neplaceri - v-ati suparat; ati suferit nereusita - v-ati intristat; v-a picat un vrajmas in gheare - v-ati aprins de pofta razbunarii; ati vazut pe cineva cu care sunteti de-o seama ocupand un post mai inalt decat al vostru - ati inceput sa invidiati; v-ati gandit la calitatile voastre - v-ati imbolnavit de trufie si dispret fata de aproapele. Iar atunci dorinta de a placea oamenilor, slava desarta, pofta, iubirea de placeri, lenea, ura si celelalte lovesc inima rand pe rand intr-un rastimp de numai cateva clipe.
Toate acestea ies din inima si tot in inima se intorc. Nu degeaba unul dintre nevoitorii cu luare-aminte la sine a vazut inima omeneasca plina de serpi otravitori, care sunt patimile. Cand se aprinde o patima e ca si cum un sarpe ar iesi din inima si, intorcandu-se asupra ei, ar rani-o cu coltii sai. Doare si cand sarpele se taraste afara, doare si cand musca... Muscand inima, se hraneste cu sangele ei si se ingrasa; ingrasandu-se, devine mai otravitor, mai rau, tiranizand si mai mult inima in care traieste. Asa se intampla nu numai cu o patima, ci cu toate - iar patimile nu traiesc niciodata singure, ci totdeauna toate impreuna, imbrancindu-se, dar niciodata nimicin du-se una pe alta. Asa este inima omului care slujeste pacatului, oricine ar fi el. Dimpotriva, inima sfintilor e libera de patimi, altfel spus impodobita cu nepatimirea. La mijloc se afla cei ce se lupta cu patimile si cu poftele sub stindardul Domnului, ai Judecatorului luptei duhovnicesti, inarmati cu toate armele Lui.
Si, ce ziceti? S-a mai subtiat bezna care acopera launtrul nostru? Si daca s-a subtiat, spre bucurie s-a subtiat, ori spre amaraciune? Vai celor imprastiati, robiti grijii de multe, legati de cele simtite si sfasiati de patimi!... Dimpotriva, fericite sufletele cu luare-aminte la sine, care se odihnesc in Dumnezeu, care s-au rupt de toate si au curatit inima lor de patimi! Binecuvantate sunt si ostenelile celor care, lasand pierzarea celor dintai, nazuiesc sa urce la fericirea celor de-al doilea!
Sfantul Teofan Zavoratul
Si, ce ziceti? S-a mai subtiat bezna care acopera launtrul nostru? Si daca s-a subtiat, spre bucurie s-a subtiat, ori spre amaraciune? Vai celor imprastiati, robiti grijii de multe, legati de cele simtite si sfasiati de patimi!... Dimpotriva, fericite sufletele cu luare-aminte la sine, care se odihnesc in Dumnezeu, care s-au rupt de toate si au curatit inima lor de patimi! Binecuvantate sunt si ostenelile celor care, lasand pierzarea celor dintai, nazuiesc sa urce la fericirea celor de-al doilea!
Sfantul Teofan Zavoratul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu