(Matei 24, 15-20)
FACETI SFANTA CRUCE ASUPRA A TOT CE CONSUMATI CHIAR SI ASUPRA APEI PE CARE O BETI DACA VRETI SA FITI SANATOSI
sâmbătă, 21 iunie 2014
biblia audio
sâmbătă, 14 iunie 2014
miercuri, 11 iunie 2014
Blogurile/site-urile anti-sistem vor fi închise. Ce facem ?
Blogurile/site-urile anti-sistem vor fi închise. Ce facem ?
.
Blogurile/site-urile anti-sistem vor fi închise. Ce facem ?
Blogurile/site-urile anti-sistem vor fi închise. Ce facem ?
.
joi, 5 iunie 2014
Rugaciunea neincetata, in viata de familie
Omul care vrea sa traiasca intru Hristos intampina mai multe greutati decat cel care nu manifesta vreun interes aparte spre cunoasterea lui Dumnezeu. Iisus Hristos a spus acest lucru de la bun inceput: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni" (Ioan 15, 20). Iar cel care ii progoneste pe crestini este diavolul. In viata crestinului, ispitele sunt permanente. Mai mult, cand omul se nevoieste spre o viata tot mai duhovniceasca, luptele ridicate de vrasmas devin si ele din ce in ce mai puternice.
S-a zis: "Fiule! Cand vrei sa te apropii sa slujesti Domnului Dumnezeu, gateste-ti sufletul tau spre ispita. Incordeaza inima ta si fii tare si sa nu te tulburi in timpul incercarii. Lipeste-te de Domnul si nu te departa, ca sa fii inaltat la sfarsitul vietii. Tot ce ti se va intampla, primeste cu placere si in necazurile tale fii indelung-rabdator. Ca in foc se lamureste aurul, iar oamenii cei placuti Domnului, in cuptorul smereniei. Crede in El si-ti va ajuta tie, indrepteaza caile tale si nadajduieste in El" (Isus Sirah 2, 1-6).
Rugaciunea neincetata, in viata de familie
Sfantul Apostol Pavel, cand le spune crestinilor din Tesalonic: "Rugati-va neincetat!" (I Tesaloniceni 5, 17), oare ii credea pe toti calugari ?! Cand a spus acestea, el era constient de faptul ca acolo sunt familii, copii si batrani. Avand in minte aceste cuvinte, Sfantul Serghie Meciov, un preot de mir, afirma categoric: "Sa nu socotim aceasta porunca obligatorie doar pentru monahi, ci pentru price crestin."
Rugaciunea neincetata a luat nastere in momentul apropierii omului cu inima curata de Mantuitorul Iisus Hristos. Oare, nu aveau toti Apostolii rugaciune neincetata ?! Luca si Cleopa, care au calatorit impreuna cu Iisus, spre Emaos, se mirau la urma cum de nu ardea inima in ei, cand le graia lor pe cale, talcuindu-le Scripturile. Se vede ca ei stiau deja ce este arderea inimii, acea inflacarare care-l cuprinde pe om in apropierea lui Dumnezeu.
In general, cand se vorbeste despre "rugaciunea neincetata", se spune ca ea a luat nastere in mediul monahal, in mijlocul celor care "au luat cu asalt Imparatia lui Dumnezeu", apoi, in timp, s-a raspandit in intreaga lume. Pentru a vedea ca acest lucru nu este chiar asa, sa cercetam cartea "Pelerinul rus", unde prezentati multi crestini mireni, cu familie, care dobandisera deja darul rugaciunii neincetate.
Este drept, marii duhovnici si calugarii imbunatatiti sunt cei care s-au ingrijit in toata vremea de pastrarea neschimbata a acestei nevointe duhovnicesti, pe care au raspandit-o, iara si iara, printre mireni, considerand ca nu exista nici o diferenta intre rugaciunea calugarilor si rugaciunea mirenilor. Sfantul Grigorie Palama, care a cunoscut in sine harul dumnezeiesc, spune, in mod categoric: "Nu numai calugarii, ci toti crestinii trebuie sa se roage neincetat, fie ca sunt barbati, femei sau copii, intelepti sau oameni simpli."
Deci, nu doar monahii pot dobandi rugaciunea neincetata, nici doar preotii sunt datori sa o rosteasca, ci fiecare crestin in parte. Fiecare dintre noi trebuie sa ne rugam neincetat, mai ales intr-o vreme in care sufletul este asediat de tot mai multe informatii, mesaje, lumini, sunete, zgomote si inselari.
Arhiepiscopul Antonie Marturisitorul spune: "Monahismul sau viata in lume, nu au importanta in lucrarea rugaciunii. Monah sa fii, ascultator sau simplu mirean, nu are importanta. Numai fii atent ca anturajul si imprejurarile sa nu te impiedice din lucrarea rugaciunii si sa nu-ti fie un obstacol in formarea monahului tau launtric, in a-ti calugari cele cinci simturi, mintea si inima."
Fiecare crestin este dator a se infatisa pe sine inaintea lui Dumnezeu precum un calugar - credincios, ascultator, ravnitor, avand dragoste, jertfa de sine si rugaciune de toata vremea -, indiferent de mediul si starea sociala in care traieste. Regele David, desi purta cu sine grijile unei imparatii, nu s-a socotit pe sine lipsit de datoria de a se ruga neincetat si de a privi pururea spre Dumnezeu. El spune: "Vazut-am mai inainte pe Domnul inaintea mea pururea" (Psalm 15, 8).
Crestinii mireni sunt datori a se ruga cat mai mult, indiferent de slujba si locul in care se afla, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Chiar in targ de esti, poti sa canti in sinea ta lui Dumnezeu, fara sa auda cineva. Daca mananci, daca bei, daca te insori, daca calatoresti, toate intru numele Domnului sa le faci. Numele Lui pune-L inaintea oricarei fapte."
Rugaciunea de toata vremea nu cere fapte sau nevointe mai presus de fire, caci ea "se poate practica la toate nivelele de intelegere si intensitate, iar daca se face cu inima smerita, rugaciunea lui Iisus Hristos poate fi practicata si in mod nesistematic", spune Olivier Clement.
Calugarul rosteste rugaciunea stand asezat, cu ochii inchisi si barbia aplecata in piept, pe cand crestinul din lume o poate face de-a lungul intregii zile, in timpul diverselor sale drumuri si munci.
Parintele Lev Gillet spune: "Chemarea numelui lui Iisus este la indemana crestinilor celor mai simpli si, totusi, ea ne conduce la tainele cele mai adanci. Ea se poate face oriunde si oricand, la munca de la camp, din fabrica si de la birou, la treburile gospodaresti."
La judecata, cand Domnul ii va spune crestinului nerugator: "Adevarat iti spun, nu te cunosc pe tine!", el nu va putea spune: "Doamne, cand sa ma rog, ca am muncit, am fost pe drumuri toata ziua, am avut atatea griji pe cap." In casa sau in curte, in masina, autobuz sau metrou, pe scari sau in lift, cand deschizi o usa sau o inchizi, cand iesi sau intri intr-o camera, cand vezi un om, un animal, o planta sau orice alt lucru, spune in inima ta: "Doamne, ajuta-ma!", "Slava Tie, Doamne!", "Doamne, miluieste!", "Doamne, Iisus Hristoase, miluieste-ma!". Intr-un cuvant, rugaciunea de un singur cuvant, a lui Iisus, sa se culce cu tine si sa se scoale cu tine.
Rugaciunea neincetata - rugaciune scurta si independenta de oricare lucru exterior noua - este cu atat mai de folos astazi, cand omul abia mai are vreme sa se aseze la masa. Sfantul Nicolae Cabasila spune: "Pentru ca sa-I putem chema numele nu-i nevoie de prea multa pregatire prin rugaciuni, nici de un locas anume si nici de strigate mari, fiindca nu exista petec de pamant unde El sa nu fie de fata." De aceea, "s-ar putea spune chiar ca rugaciunea lui Iisus, facuta cu inima smerita, este potrivita in chip deosebit pentru omul de astazi, care se plange ca nu are timp sa se roage; daca, insa, dorim sa ne dedicam acestei rugaciuni, descoperim ca avem pentru ea mai mult timp decat ne-am fi inchipuit", zice, la randul sau, Olivier Clement.
Rugaciunea neincetata este potrivita si pentru mireni, deoarece fara a avea mintea in permanenta la Dumnezeu, nu este cu putinta a te mantui. Rugaciunea bineplacuta lui Dumnezeu este aceea care se face cat mai neincetat. Sfantul Serghie Meciov, despre timpul alocat rugaciunii, spune: "De te rogi numai atunci cand te scoli la rugaciune, inseamna ca nu te rogi deloc." Daca diavolul ne lupta neincetat, tot neincetat trebuie sa ne rugam si noi, caci spune Sfantul Ioan Scararul: "Biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare."
Intru nevointa mantuirii, rugaciunea trebuie sa fie neincetata. Paul Evdochimov spune: "Rugaciunea, ca stare constanta a sufletului, rugaciunea devenita trup, face, in mod minunat, din orice munca, din orice cuvant, din orice act, o rugaciune, un semn viu al prezentei lui Dumnezeu, slijire a laudei."
Rugaciunea neincetata este a petrece cu mintea pururea in Dumnezeu. Iisus Hristos ne spune cum sa facem acest lucru: "Tu, insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care este in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6, 6). Care este camara? Dar usa? Camara este inima noastra, iar usa este gura noastra, impreuna cu gandurile. Zicem, la vecrnie: "Pune Doamne, straja gurii mele si usa de ingradire, imprejurul buzelor mele" (Psalm 140, 3). Calea cea mai scurta si mai sigura spre intrarea in camara si inchiderea usii este smerenia si dragostea fata de Dumnezeu si de aproapele.
Sfantul Ambrozie al Milanului spune: "Poti sa te rogi pretutindeni si poti sa te rogi totdeauna si in camara ta. Ai pretutindeni o camara a ta, ai pretutindeni camara ta de taina. Camara ta este gandul tau. Macar ca te afli in multime, totusi sa pastrezi in omul tau cel dinlauntru ungherul tau ascuns si camara ta de taina."
Rugaciunea de toata vremea este gandul nostru ridicat la Dumnezeu, este permanenta noastra vorbire cu Dumnezeu. Sfantul Isaac Sirul ne spune: "Curateste-te mereu inaintea Domnului, avand amintirea Lui in inima ta, ca nu cumva zabovind in afara amintirii Lui, sa devii lipsit de indraznire, cand vei intra la El. Caci indraznirea fata de Dumnezeu vine din vorbirea continua cu El si din multa rugaciune."
Care crestin ar indrazni sa numeasca aceste "medicamente" ca fiind bune doar pentru calugari ?! Mai mult, cand cei din lume pot cadea mai usor si au nevoie de mai multa mila. Sfantul Isaac il indeamna pe crestin "sa-si aduca aminte de Dumnezeu in toata vremea, pentru a-si aduce si El aminte de crestin cand va cadea in cele rele."
Pe episcopii si preotii din jurul sau, Sfantul Grigorie Palama ii invata astfel: "Trebuie nu numai noi insine (episcopii) sa ne rugam totdeauna, ci sa-i invatam si pe ceilalti sa faca acelasi lucru; si pe monahi, si pe mireni, si pe intelepti, si pe cei simpli, si pe barbati si pe femei, si pe copii, si sa-i indemnam sa se roage fare incetare."
In viata Sfantului Grigorie Palama gasim povestita urmatoarea intamplare. Un staret numit Iov gandea si sustinea cu inversunare ca "rugaciunea neincetata se potriveste doar sihastrilor si monahilor, iar nu oamenilor traitori in lume". Acestuia, sfantul i-a spus: "Toti crestinii indeobste, de la mic la mare, sunt datori sa se roage totdeauna in mintea lor cu rugaciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!, asa incat mintea si inima lor sa aibe intotdeauna deprinderea de a rosti cuvintele acestea sfintite."
*
Pregatirea pentru rugaciune este un lucru deosebit de important. Astfel, faptele, cuvintele si gandurile anterioare rugaciunii au o mare putere asupra calitatii ei. Sfantul Serghie Meciov spune: "Cand ne sculam la rugaciune, vrem sa incepem deodata lupta pentru ea, cand nici macar pentru pregatirea de rugaciune nu ne-am luptat, nu am alungat din sufletele noastre tot ce este spurcat, tot ce este lumesc, si vrem sa aducem aceasta intinaciune inaintea fetei lui Dumnezeu, odata cu cuvintele rugaciunii."
Deci, cel ce vrea sa se roage, sa faca toate cele ce stau in puterea lui, adica "sculandu-se din (parasind) iubirea de lume si din iubirea de placeri, sa lepede grijile, sa se dezbrace de ganduri, sa se lepede de trup, pentru ca rugaciunea nu este altceva, fara numai instrainare de lumea cea vazuta si de cea nevazuta", zice acelasi sfant mirean.
Teodor Danalache
Rugaciunea neincetata, in viata de familie
Omul care vrea sa traiasca intru Hristos intampina mai multe greutati decat cel care nu manifesta vreun interes aparte spre cunoasterea lui Dumnezeu. Iisus Hristos a spus acest lucru de la bun inceput: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni" (Ioan 15, 20). Iar cel care ii progoneste pe crestini este diavolul. In viata crestinului, ispitele sunt permanente. Mai mult, cand omul se nevoieste spre o viata tot mai duhovniceasca, luptele ridicate de vrasmas devin si ele din ce in ce mai puternice.
S-a zis: "Fiule! Cand vrei sa te apropii sa slujesti Domnului Dumnezeu, gateste-ti sufletul tau spre ispita. Incordeaza inima ta si fii tare si sa nu te tulburi in timpul incercarii. Lipeste-te de Domnul si nu te departa, ca sa fii inaltat la sfarsitul vietii. Tot ce ti se va intampla, primeste cu placere si in necazurile tale fii indelung-rabdator. Ca in foc se lamureste aurul, iar oamenii cei placuti Domnului, in cuptorul smereniei. Crede in El si-ti va ajuta tie, indrepteaza caile tale si nadajduieste in El" (Isus Sirah 2, 1-6).
Rugaciunea neincetata, in viata de familie
Sfantul Apostol Pavel, cand le spune crestinilor din Tesalonic: "Rugati-va neincetat!" (I Tesaloniceni 5, 17), oare ii credea pe toti calugari ?! Cand a spus acestea, el era constient de faptul ca acolo sunt familii, copii si batrani. Avand in minte aceste cuvinte, Sfantul Serghie Meciov, un preot de mir, afirma categoric: "Sa nu socotim aceasta porunca obligatorie doar pentru monahi, ci pentru price crestin."
Rugaciunea neincetata a luat nastere in momentul apropierii omului cu inima curata de Mantuitorul Iisus Hristos. Oare, nu aveau toti Apostolii rugaciune neincetata ?! Luca si Cleopa, care au calatorit impreuna cu Iisus, spre Emaos, se mirau la urma cum de nu ardea inima in ei, cand le graia lor pe cale, talcuindu-le Scripturile. Se vede ca ei stiau deja ce este arderea inimii, acea inflacarare care-l cuprinde pe om in apropierea lui Dumnezeu.
In general, cand se vorbeste despre "rugaciunea neincetata", se spune ca ea a luat nastere in mediul monahal, in mijlocul celor care "au luat cu asalt Imparatia lui Dumnezeu", apoi, in timp, s-a raspandit in intreaga lume. Pentru a vedea ca acest lucru nu este chiar asa, sa cercetam cartea "Pelerinul rus", unde prezentati multi crestini mireni, cu familie, care dobandisera deja darul rugaciunii neincetate.
Este drept, marii duhovnici si calugarii imbunatatiti sunt cei care s-au ingrijit in toata vremea de pastrarea neschimbata a acestei nevointe duhovnicesti, pe care au raspandit-o, iara si iara, printre mireni, considerand ca nu exista nici o diferenta intre rugaciunea calugarilor si rugaciunea mirenilor. Sfantul Grigorie Palama, care a cunoscut in sine harul dumnezeiesc, spune, in mod categoric: "Nu numai calugarii, ci toti crestinii trebuie sa se roage neincetat, fie ca sunt barbati, femei sau copii, intelepti sau oameni simpli."
Deci, nu doar monahii pot dobandi rugaciunea neincetata, nici doar preotii sunt datori sa o rosteasca, ci fiecare crestin in parte. Fiecare dintre noi trebuie sa ne rugam neincetat, mai ales intr-o vreme in care sufletul este asediat de tot mai multe informatii, mesaje, lumini, sunete, zgomote si inselari.
Arhiepiscopul Antonie Marturisitorul spune: "Monahismul sau viata in lume, nu au importanta in lucrarea rugaciunii. Monah sa fii, ascultator sau simplu mirean, nu are importanta. Numai fii atent ca anturajul si imprejurarile sa nu te impiedice din lucrarea rugaciunii si sa nu-ti fie un obstacol in formarea monahului tau launtric, in a-ti calugari cele cinci simturi, mintea si inima."
Fiecare crestin este dator a se infatisa pe sine inaintea lui Dumnezeu precum un calugar - credincios, ascultator, ravnitor, avand dragoste, jertfa de sine si rugaciune de toata vremea -, indiferent de mediul si starea sociala in care traieste. Regele David, desi purta cu sine grijile unei imparatii, nu s-a socotit pe sine lipsit de datoria de a se ruga neincetat si de a privi pururea spre Dumnezeu. El spune: "Vazut-am mai inainte pe Domnul inaintea mea pururea" (Psalm 15, 8).
Crestinii mireni sunt datori a se ruga cat mai mult, indiferent de slujba si locul in care se afla, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Chiar in targ de esti, poti sa canti in sinea ta lui Dumnezeu, fara sa auda cineva. Daca mananci, daca bei, daca te insori, daca calatoresti, toate intru numele Domnului sa le faci. Numele Lui pune-L inaintea oricarei fapte."
Rugaciunea de toata vremea nu cere fapte sau nevointe mai presus de fire, caci ea "se poate practica la toate nivelele de intelegere si intensitate, iar daca se face cu inima smerita, rugaciunea lui Iisus Hristos poate fi practicata si in mod nesistematic", spune Olivier Clement.
Calugarul rosteste rugaciunea stand asezat, cu ochii inchisi si barbia aplecata in piept, pe cand crestinul din lume o poate face de-a lungul intregii zile, in timpul diverselor sale drumuri si munci.
Parintele Lev Gillet spune: "Chemarea numelui lui Iisus este la indemana crestinilor celor mai simpli si, totusi, ea ne conduce la tainele cele mai adanci. Ea se poate face oriunde si oricand, la munca de la camp, din fabrica si de la birou, la treburile gospodaresti."
La judecata, cand Domnul ii va spune crestinului nerugator: "Adevarat iti spun, nu te cunosc pe tine!", el nu va putea spune: "Doamne, cand sa ma rog, ca am muncit, am fost pe drumuri toata ziua, am avut atatea griji pe cap." In casa sau in curte, in masina, autobuz sau metrou, pe scari sau in lift, cand deschizi o usa sau o inchizi, cand iesi sau intri intr-o camera, cand vezi un om, un animal, o planta sau orice alt lucru, spune in inima ta: "Doamne, ajuta-ma!", "Slava Tie, Doamne!", "Doamne, miluieste!", "Doamne, Iisus Hristoase, miluieste-ma!". Intr-un cuvant, rugaciunea de un singur cuvant, a lui Iisus, sa se culce cu tine si sa se scoale cu tine.
Rugaciunea neincetata - rugaciune scurta si independenta de oricare lucru exterior noua - este cu atat mai de folos astazi, cand omul abia mai are vreme sa se aseze la masa. Sfantul Nicolae Cabasila spune: "Pentru ca sa-I putem chema numele nu-i nevoie de prea multa pregatire prin rugaciuni, nici de un locas anume si nici de strigate mari, fiindca nu exista petec de pamant unde El sa nu fie de fata." De aceea, "s-ar putea spune chiar ca rugaciunea lui Iisus, facuta cu inima smerita, este potrivita in chip deosebit pentru omul de astazi, care se plange ca nu are timp sa se roage; daca, insa, dorim sa ne dedicam acestei rugaciuni, descoperim ca avem pentru ea mai mult timp decat ne-am fi inchipuit", zice, la randul sau, Olivier Clement.
Rugaciunea neincetata este potrivita si pentru mireni, deoarece fara a avea mintea in permanenta la Dumnezeu, nu este cu putinta a te mantui. Rugaciunea bineplacuta lui Dumnezeu este aceea care se face cat mai neincetat. Sfantul Serghie Meciov, despre timpul alocat rugaciunii, spune: "De te rogi numai atunci cand te scoli la rugaciune, inseamna ca nu te rogi deloc." Daca diavolul ne lupta neincetat, tot neincetat trebuie sa ne rugam si noi, caci spune Sfantul Ioan Scararul: "Biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare."
Intru nevointa mantuirii, rugaciunea trebuie sa fie neincetata. Paul Evdochimov spune: "Rugaciunea, ca stare constanta a sufletului, rugaciunea devenita trup, face, in mod minunat, din orice munca, din orice cuvant, din orice act, o rugaciune, un semn viu al prezentei lui Dumnezeu, slijire a laudei."
Rugaciunea neincetata este a petrece cu mintea pururea in Dumnezeu. Iisus Hristos ne spune cum sa facem acest lucru: "Tu, insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care este in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6, 6). Care este camara? Dar usa? Camara este inima noastra, iar usa este gura noastra, impreuna cu gandurile. Zicem, la vecrnie: "Pune Doamne, straja gurii mele si usa de ingradire, imprejurul buzelor mele" (Psalm 140, 3). Calea cea mai scurta si mai sigura spre intrarea in camara si inchiderea usii este smerenia si dragostea fata de Dumnezeu si de aproapele.
Sfantul Ambrozie al Milanului spune: "Poti sa te rogi pretutindeni si poti sa te rogi totdeauna si in camara ta. Ai pretutindeni o camara a ta, ai pretutindeni camara ta de taina. Camara ta este gandul tau. Macar ca te afli in multime, totusi sa pastrezi in omul tau cel dinlauntru ungherul tau ascuns si camara ta de taina."
Rugaciunea de toata vremea este gandul nostru ridicat la Dumnezeu, este permanenta noastra vorbire cu Dumnezeu. Sfantul Isaac Sirul ne spune: "Curateste-te mereu inaintea Domnului, avand amintirea Lui in inima ta, ca nu cumva zabovind in afara amintirii Lui, sa devii lipsit de indraznire, cand vei intra la El. Caci indraznirea fata de Dumnezeu vine din vorbirea continua cu El si din multa rugaciune."
Care crestin ar indrazni sa numeasca aceste "medicamente" ca fiind bune doar pentru calugari ?! Mai mult, cand cei din lume pot cadea mai usor si au nevoie de mai multa mila. Sfantul Isaac il indeamna pe crestin "sa-si aduca aminte de Dumnezeu in toata vremea, pentru a-si aduce si El aminte de crestin cand va cadea in cele rele."
Pe episcopii si preotii din jurul sau, Sfantul Grigorie Palama ii invata astfel: "Trebuie nu numai noi insine (episcopii) sa ne rugam totdeauna, ci sa-i invatam si pe ceilalti sa faca acelasi lucru; si pe monahi, si pe mireni, si pe intelepti, si pe cei simpli, si pe barbati si pe femei, si pe copii, si sa-i indemnam sa se roage fare incetare."
In viata Sfantului Grigorie Palama gasim povestita urmatoarea intamplare. Un staret numit Iov gandea si sustinea cu inversunare ca "rugaciunea neincetata se potriveste doar sihastrilor si monahilor, iar nu oamenilor traitori in lume". Acestuia, sfantul i-a spus: "Toti crestinii indeobste, de la mic la mare, sunt datori sa se roage totdeauna in mintea lor cu rugaciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!, asa incat mintea si inima lor sa aibe intotdeauna deprinderea de a rosti cuvintele acestea sfintite."
*
Pregatirea pentru rugaciune este un lucru deosebit de important. Astfel, faptele, cuvintele si gandurile anterioare rugaciunii au o mare putere asupra calitatii ei. Sfantul Serghie Meciov spune: "Cand ne sculam la rugaciune, vrem sa incepem deodata lupta pentru ea, cand nici macar pentru pregatirea de rugaciune nu ne-am luptat, nu am alungat din sufletele noastre tot ce este spurcat, tot ce este lumesc, si vrem sa aducem aceasta intinaciune inaintea fetei lui Dumnezeu, odata cu cuvintele rugaciunii."
Deci, cel ce vrea sa se roage, sa faca toate cele ce stau in puterea lui, adica "sculandu-se din (parasind) iubirea de lume si din iubirea de placeri, sa lepede grijile, sa se dezbrace de ganduri, sa se lepede de trup, pentru ca rugaciunea nu este altceva, fara numai instrainare de lumea cea vazuta si de cea nevazuta", zice acelasi sfant mirean.
Teodor Danalache
Viata vesnica, scopul vietii noastre
Viata vesnica, scopul vietii noastre
Telul nostru este viata eterna, potrivit cuvintelor apostolului, care spune: „Aveti ca roade sfintenia, iar ca tel viata vesnica”. Mijlocul este, deci, curatia inimii, sfintenia, fara de care nu putem ajunge la scopul ultim propus, adica la viata vesnica. Despre acest mijloc invatandu-ne, acelasi fericit apostol a folosit cuvinte care exprima un scop aprobat, zicand astfel: „Uitand de cele ce sunt in urma mea, dar straduindu-ma catre cele ce sunt inainte, tintesc catre ceea ce este harazit, catre rasplata fagaduita de Domnul”.
Cand spunem: imi urmaresc scopul apropiat, adica urmaresc ceea ce-mi este destinat, este ca si cum am spune: uit de cele ce-mi erau harazite mai inainte, adica de viciile omului anterior, ma grabesc sa ajung la rasplata cununii ceresti. Trebuie sa ne dam toate ostenelile, pentru a indeplini tot ceea ce conduce la curatia inimii si sa ne ferim de ceea ce ne indeparteaza de aceasta tinta, adica de tot ceea ce este primejdios si vatamator. Caci pentru aceasta muncim si suferim, pentru aceasta lasam parintii, patria, demnitatile, bogatiile si dispretuim toate placerile lumii acesteia, ca sa dobandim, pe veci, curatia inimii.
Catre aceasta destinatie se indreapta faptele noastre, cu gandul de a o indeplini mai bine. Daca aceasta nu este bine intiparita inaintea ochilor, nu numai ca toate ostenelile noastre vor fi zadarnice, risipindu-ne fara rost, dar chiar ni se vor imprastia gandurile si preocuparile in directii diferite si potrivnice. Trebuia sa aiba fiecare bine intiparit in minte sa nu-si abata in fiecare ceas si moment gandurile de la scopul propus, sa nu le lase sa se schimbe fara intrerupere dintr-o directie in alta. (…)
Dar suntem datori sa stim incotro trebuie sa ne fie incordate gandurile, in ce directie trebuie sa ne indreptam privirea sufletului nostru. Sa se bucure mintea cand poate dobandi acest lucru si sa simta durere atunci cand rataceste in alta parte, sa suspine ori de cate ori se surprinde ca i-a alunecat privirea in alta parte, sa considere usuratatea si decaderea despartire de contemplatia fata de Hristos.
Ori de cate ori a deviat – cat de cat – privirea noastra, intorcandu-ne iarasi ochii mintii catre El, sa asezam din nou pe linia cea dreapta cugetul nostru. Toate se petrec in adancul sufletului nostru, in care diavolul si viciile nu trebuie sa-si gaseasca salas. In noi trebuie intemeiata Imparatia lui Dumnezeu, precum zice evanghelistul: „Imparatia lui Dumnezeu nu va veni din afara si nu vor zice: «iata este aici, sau iata este acolo»; amin zic voua, ca imparatia lui Dumnezeu este in voi”. Iar in noi nu poate fi altceva decat cunoasterea sau necunoasterea adevarului, dragostea de vicii sau de virtuti, prin care pregatim in inimile noastre scaun de imparatie diavolului sau lui Hristos.
Cum este imparatia Acestuia arata apostolul, zicand astfel: „Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare sau bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Asadar, daca imparatia lui Dumnezeu este in noi si daca aceasta imparatie a lui Dumnezeu este dreptate, pace si bucurie, inseamna ca acela care traieste in acestea este in imparatia lui Dumnezeu si, dimpotriva, cei ce traiesc in nedreptate, dezbinare si tristetea aducatoare de moarte se gasesc in imparatia diavolului si in iadul mortii. Prin aceste aratari se deosebeste imparatia lui Dumnezeu de cea a diavolului. (…)
De aceea omul, cata vreme traieste in acest trup, va sti ca trebuie sa se socoteasca in slujba acelei Imparatii, careia i s-a dedicat ca partas si slujitor in aceasta viata, sigur fiind ca in vesnicie va fi insotitor al Celui pe Care L-a ales sa-L aiba stapan si, totodata, tovaras, potrivit invataturii Domnului, Care zice:„Daca-Mi slujeste cineva sa Ma urmeze, si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu”. Precum imparatia diavolului se capata prin practicarea viciilor, la fel Imparatia lui Dumnezeu se dobandeste prin exercitiul virtutilor, curatia inimii si stiinta duhovniceasca. (…)
Sunt multi, asadar, care, traind in acest trup, sunt morti, in iad, unde nu pot lauda pe Dumnezeu, si, dimpotriva, sunt altii care, desi morti cu trupul, binecuvinteaza pe Dumnezeu in duh si-L lauda, precum spun aceste cuvinte: „Binecuvantati pe Domnul, duhuri si suflete ale celor drepti” si: „Toata suflarea sa laude pe Domnul!”.
Cand spunem: imi urmaresc scopul apropiat, adica urmaresc ceea ce-mi este destinat, este ca si cum am spune: uit de cele ce-mi erau harazite mai inainte, adica de viciile omului anterior, ma grabesc sa ajung la rasplata cununii ceresti. Trebuie sa ne dam toate ostenelile, pentru a indeplini tot ceea ce conduce la curatia inimii si sa ne ferim de ceea ce ne indeparteaza de aceasta tinta, adica de tot ceea ce este primejdios si vatamator. Caci pentru aceasta muncim si suferim, pentru aceasta lasam parintii, patria, demnitatile, bogatiile si dispretuim toate placerile lumii acesteia, ca sa dobandim, pe veci, curatia inimii.
Catre aceasta destinatie se indreapta faptele noastre, cu gandul de a o indeplini mai bine. Daca aceasta nu este bine intiparita inaintea ochilor, nu numai ca toate ostenelile noastre vor fi zadarnice, risipindu-ne fara rost, dar chiar ni se vor imprastia gandurile si preocuparile in directii diferite si potrivnice. Trebuia sa aiba fiecare bine intiparit in minte sa nu-si abata in fiecare ceas si moment gandurile de la scopul propus, sa nu le lase sa se schimbe fara intrerupere dintr-o directie in alta. (…)
Dar suntem datori sa stim incotro trebuie sa ne fie incordate gandurile, in ce directie trebuie sa ne indreptam privirea sufletului nostru. Sa se bucure mintea cand poate dobandi acest lucru si sa simta durere atunci cand rataceste in alta parte, sa suspine ori de cate ori se surprinde ca i-a alunecat privirea in alta parte, sa considere usuratatea si decaderea despartire de contemplatia fata de Hristos.
Ori de cate ori a deviat – cat de cat – privirea noastra, intorcandu-ne iarasi ochii mintii catre El, sa asezam din nou pe linia cea dreapta cugetul nostru. Toate se petrec in adancul sufletului nostru, in care diavolul si viciile nu trebuie sa-si gaseasca salas. In noi trebuie intemeiata Imparatia lui Dumnezeu, precum zice evanghelistul: „Imparatia lui Dumnezeu nu va veni din afara si nu vor zice: «iata este aici, sau iata este acolo»; amin zic voua, ca imparatia lui Dumnezeu este in voi”. Iar in noi nu poate fi altceva decat cunoasterea sau necunoasterea adevarului, dragostea de vicii sau de virtuti, prin care pregatim in inimile noastre scaun de imparatie diavolului sau lui Hristos.
Cum este imparatia Acestuia arata apostolul, zicand astfel: „Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare sau bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Asadar, daca imparatia lui Dumnezeu este in noi si daca aceasta imparatie a lui Dumnezeu este dreptate, pace si bucurie, inseamna ca acela care traieste in acestea este in imparatia lui Dumnezeu si, dimpotriva, cei ce traiesc in nedreptate, dezbinare si tristetea aducatoare de moarte se gasesc in imparatia diavolului si in iadul mortii. Prin aceste aratari se deosebeste imparatia lui Dumnezeu de cea a diavolului. (…)
De aceea omul, cata vreme traieste in acest trup, va sti ca trebuie sa se socoteasca in slujba acelei Imparatii, careia i s-a dedicat ca partas si slujitor in aceasta viata, sigur fiind ca in vesnicie va fi insotitor al Celui pe Care L-a ales sa-L aiba stapan si, totodata, tovaras, potrivit invataturii Domnului, Care zice:„Daca-Mi slujeste cineva sa Ma urmeze, si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu”. Precum imparatia diavolului se capata prin practicarea viciilor, la fel Imparatia lui Dumnezeu se dobandeste prin exercitiul virtutilor, curatia inimii si stiinta duhovniceasca. (…)
Sunt multi, asadar, care, traind in acest trup, sunt morti, in iad, unde nu pot lauda pe Dumnezeu, si, dimpotriva, sunt altii care, desi morti cu trupul, binecuvinteaza pe Dumnezeu in duh si-L lauda, precum spun aceste cuvinte: „Binecuvantati pe Domnul, duhuri si suflete ale celor drepti” si: „Toata suflarea sa laude pe Domnul!”.
Sfantul Ioan Casian
Viata vesnica, scopul vietii noastre
Viata vesnica, scopul vietii noastre
Telul nostru este viata eterna, potrivit cuvintelor apostolului, care spune: „Aveti ca roade sfintenia, iar ca tel viata vesnica”. Mijlocul este, deci, curatia inimii, sfintenia, fara de care nu putem ajunge la scopul ultim propus, adica la viata vesnica. Despre acest mijloc invatandu-ne, acelasi fericit apostol a folosit cuvinte care exprima un scop aprobat, zicand astfel: „Uitand de cele ce sunt in urma mea, dar straduindu-ma catre cele ce sunt inainte, tintesc catre ceea ce este harazit, catre rasplata fagaduita de Domnul”.
Cand spunem: imi urmaresc scopul apropiat, adica urmaresc ceea ce-mi este destinat, este ca si cum am spune: uit de cele ce-mi erau harazite mai inainte, adica de viciile omului anterior, ma grabesc sa ajung la rasplata cununii ceresti. Trebuie sa ne dam toate ostenelile, pentru a indeplini tot ceea ce conduce la curatia inimii si sa ne ferim de ceea ce ne indeparteaza de aceasta tinta, adica de tot ceea ce este primejdios si vatamator. Caci pentru aceasta muncim si suferim, pentru aceasta lasam parintii, patria, demnitatile, bogatiile si dispretuim toate placerile lumii acesteia, ca sa dobandim, pe veci, curatia inimii.
Catre aceasta destinatie se indreapta faptele noastre, cu gandul de a o indeplini mai bine. Daca aceasta nu este bine intiparita inaintea ochilor, nu numai ca toate ostenelile noastre vor fi zadarnice, risipindu-ne fara rost, dar chiar ni se vor imprastia gandurile si preocuparile in directii diferite si potrivnice. Trebuia sa aiba fiecare bine intiparit in minte sa nu-si abata in fiecare ceas si moment gandurile de la scopul propus, sa nu le lase sa se schimbe fara intrerupere dintr-o directie in alta. (…)
Dar suntem datori sa stim incotro trebuie sa ne fie incordate gandurile, in ce directie trebuie sa ne indreptam privirea sufletului nostru. Sa se bucure mintea cand poate dobandi acest lucru si sa simta durere atunci cand rataceste in alta parte, sa suspine ori de cate ori se surprinde ca i-a alunecat privirea in alta parte, sa considere usuratatea si decaderea despartire de contemplatia fata de Hristos.
Ori de cate ori a deviat – cat de cat – privirea noastra, intorcandu-ne iarasi ochii mintii catre El, sa asezam din nou pe linia cea dreapta cugetul nostru. Toate se petrec in adancul sufletului nostru, in care diavolul si viciile nu trebuie sa-si gaseasca salas. In noi trebuie intemeiata Imparatia lui Dumnezeu, precum zice evanghelistul: „Imparatia lui Dumnezeu nu va veni din afara si nu vor zice: «iata este aici, sau iata este acolo»; amin zic voua, ca imparatia lui Dumnezeu este in voi”. Iar in noi nu poate fi altceva decat cunoasterea sau necunoasterea adevarului, dragostea de vicii sau de virtuti, prin care pregatim in inimile noastre scaun de imparatie diavolului sau lui Hristos.
Cum este imparatia Acestuia arata apostolul, zicand astfel: „Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare sau bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Asadar, daca imparatia lui Dumnezeu este in noi si daca aceasta imparatie a lui Dumnezeu este dreptate, pace si bucurie, inseamna ca acela care traieste in acestea este in imparatia lui Dumnezeu si, dimpotriva, cei ce traiesc in nedreptate, dezbinare si tristetea aducatoare de moarte se gasesc in imparatia diavolului si in iadul mortii. Prin aceste aratari se deosebeste imparatia lui Dumnezeu de cea a diavolului. (…)
De aceea omul, cata vreme traieste in acest trup, va sti ca trebuie sa se socoteasca in slujba acelei Imparatii, careia i s-a dedicat ca partas si slujitor in aceasta viata, sigur fiind ca in vesnicie va fi insotitor al Celui pe Care L-a ales sa-L aiba stapan si, totodata, tovaras, potrivit invataturii Domnului, Care zice:„Daca-Mi slujeste cineva sa Ma urmeze, si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu”. Precum imparatia diavolului se capata prin practicarea viciilor, la fel Imparatia lui Dumnezeu se dobandeste prin exercitiul virtutilor, curatia inimii si stiinta duhovniceasca. (…)
Sunt multi, asadar, care, traind in acest trup, sunt morti, in iad, unde nu pot lauda pe Dumnezeu, si, dimpotriva, sunt altii care, desi morti cu trupul, binecuvinteaza pe Dumnezeu in duh si-L lauda, precum spun aceste cuvinte: „Binecuvantati pe Domnul, duhuri si suflete ale celor drepti” si: „Toata suflarea sa laude pe Domnul!”.
Cand spunem: imi urmaresc scopul apropiat, adica urmaresc ceea ce-mi este destinat, este ca si cum am spune: uit de cele ce-mi erau harazite mai inainte, adica de viciile omului anterior, ma grabesc sa ajung la rasplata cununii ceresti. Trebuie sa ne dam toate ostenelile, pentru a indeplini tot ceea ce conduce la curatia inimii si sa ne ferim de ceea ce ne indeparteaza de aceasta tinta, adica de tot ceea ce este primejdios si vatamator. Caci pentru aceasta muncim si suferim, pentru aceasta lasam parintii, patria, demnitatile, bogatiile si dispretuim toate placerile lumii acesteia, ca sa dobandim, pe veci, curatia inimii.
Catre aceasta destinatie se indreapta faptele noastre, cu gandul de a o indeplini mai bine. Daca aceasta nu este bine intiparita inaintea ochilor, nu numai ca toate ostenelile noastre vor fi zadarnice, risipindu-ne fara rost, dar chiar ni se vor imprastia gandurile si preocuparile in directii diferite si potrivnice. Trebuia sa aiba fiecare bine intiparit in minte sa nu-si abata in fiecare ceas si moment gandurile de la scopul propus, sa nu le lase sa se schimbe fara intrerupere dintr-o directie in alta. (…)
Dar suntem datori sa stim incotro trebuie sa ne fie incordate gandurile, in ce directie trebuie sa ne indreptam privirea sufletului nostru. Sa se bucure mintea cand poate dobandi acest lucru si sa simta durere atunci cand rataceste in alta parte, sa suspine ori de cate ori se surprinde ca i-a alunecat privirea in alta parte, sa considere usuratatea si decaderea despartire de contemplatia fata de Hristos.
Ori de cate ori a deviat – cat de cat – privirea noastra, intorcandu-ne iarasi ochii mintii catre El, sa asezam din nou pe linia cea dreapta cugetul nostru. Toate se petrec in adancul sufletului nostru, in care diavolul si viciile nu trebuie sa-si gaseasca salas. In noi trebuie intemeiata Imparatia lui Dumnezeu, precum zice evanghelistul: „Imparatia lui Dumnezeu nu va veni din afara si nu vor zice: «iata este aici, sau iata este acolo»; amin zic voua, ca imparatia lui Dumnezeu este in voi”. Iar in noi nu poate fi altceva decat cunoasterea sau necunoasterea adevarului, dragostea de vicii sau de virtuti, prin care pregatim in inimile noastre scaun de imparatie diavolului sau lui Hristos.
Cum este imparatia Acestuia arata apostolul, zicand astfel: „Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare sau bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Asadar, daca imparatia lui Dumnezeu este in noi si daca aceasta imparatie a lui Dumnezeu este dreptate, pace si bucurie, inseamna ca acela care traieste in acestea este in imparatia lui Dumnezeu si, dimpotriva, cei ce traiesc in nedreptate, dezbinare si tristetea aducatoare de moarte se gasesc in imparatia diavolului si in iadul mortii. Prin aceste aratari se deosebeste imparatia lui Dumnezeu de cea a diavolului. (…)
De aceea omul, cata vreme traieste in acest trup, va sti ca trebuie sa se socoteasca in slujba acelei Imparatii, careia i s-a dedicat ca partas si slujitor in aceasta viata, sigur fiind ca in vesnicie va fi insotitor al Celui pe Care L-a ales sa-L aiba stapan si, totodata, tovaras, potrivit invataturii Domnului, Care zice:„Daca-Mi slujeste cineva sa Ma urmeze, si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu”. Precum imparatia diavolului se capata prin practicarea viciilor, la fel Imparatia lui Dumnezeu se dobandeste prin exercitiul virtutilor, curatia inimii si stiinta duhovniceasca. (…)
Sunt multi, asadar, care, traind in acest trup, sunt morti, in iad, unde nu pot lauda pe Dumnezeu, si, dimpotriva, sunt altii care, desi morti cu trupul, binecuvinteaza pe Dumnezeu in duh si-L lauda, precum spun aceste cuvinte: „Binecuvantati pe Domnul, duhuri si suflete ale celor drepti” si: „Toata suflarea sa laude pe Domnul!”.
Sfantul Ioan Casian
Cercetarea de sine
Cercetarea de sine
Nu o data am infatisat atentiei ortodocsilor adevarul simplu potrivit caruia in crestinism esenta faptelor sta in asezarea inimii - in dispozitiile launtrice, altfel spus in lucrarea noastra launtrica; dar inca nu am incercat pana acum sa intru impreuna cu voi inauntrul vostru, sa supun cercetarii tot ce se intampla acolo, ca fiecare sa se deprinda astfel a deosebi binele de rau inauntrul sau si sa ia masurile cuvenite. Sa facem asta acum. “Mijiti-va" toate simturile din afara, intoarceti-va spre cele dinlauntrul vostru ochiul luarii-aminte si priviti: ce este acolo? Prima data nu veti vedea nimic - nu fiindca nu ar fi nimic acolo, ci fiindca sunt prea multe si de toate, insa strambate, si ratacesc intr-o tulburare lipsita de randuiala. Ceata desparte de noi precum un zid toate lucrurile si le ascunde in sine: si cel care priveste inauntrul sau pentru prima data vede ca toate cele launtrice parca sunt acoperite cu val de intuneric. De asta puteti sa va incredintati indata - dar nu incetati osteneala adancirii in sine. Rabdati putin, si veti incepe in scurta vreme sa deslusiti, putin cate putin, cele ce se petrec inauntrul vostru, la fel cum cel ce intra de afara intr-o odaie intunecoasa incepe, dupa ce a stat putin inauntru, sa deosebeasca lucrurile.
Deci adanciti-va luarea-aminte si priviti: iata, lucrul ce va preocupa s-a dus; in locul lui a venit altul, acesta a fost inlocuit pe data de un al treilea; nici acesta n-a apucat sa se arate bine, ca il impinge deoparte un al patrulea, care e alungat la randul sau de un al cincilea, si asa mai departe. Un gand este inlocuit in graba de un altul - si asta asa de repede, incat aproape nu putem sa ne dam seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Aceasta continua miscare a gandurilor nu ne paraseste nici macar intre doua indeletniciri, de pilda cand trecem dintr-un loc in altul, ci si in vremea lor, oricat de importante ar fi ele: si in vremea rugaciunii din biserica si de acasa, si in vremea citirii, si chiar in timp ce cugetam adanc. Este vorba de imprastierea mintii si de lipsa atentiei concentrate, de care avem atata de nevoie ca sa ne carmuim pe noi insine. Iata, puneti lucrul acesta ca prima trasatura a omului nostru launtric. Este ceva care seamana cu agitatia fulgilor de zapada ce cad cand sufla vantul sau cu cea a insectelor din aerul serilor de vara. Starea diametral opusa, pe care o gasim la sfinti, este luarea-aminte a mintii, care nu ingaduie sa intre ceva in cap si sa iasa din el dupa bunul plac, ci supune totul libertatii si constiintei, in care petrec Dumnezeu si persoana care Il contempla. Intre aceste doua extreme exista felurite trepte ale sufletelor care se ostenesc in lupta cu gandurile si ravnesc sa aduca pace in ele. Priviti si mai atent, si veti deosebi in voi insiva, sub aceasta invalmaseala a gandurilor din minte, din vointa, grija statornica pentru viata de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul, il goneste pe om dintr-o osteneala in alta, manandu-l tot inainte prin nemultumirea fata de orice ar dobandi si infatisandu-i o suta de alte lucruri, pasamite de neocolit, atunci cand face unul.
De la cea dintai clipa cand ne trezim din somn, grija ne impresoara sufletul si nu ne lasa sa sedem locului, nici sa stam de vorba cum se cuvine, nici macar sa mancam in tihna, pana ce adanca noapte nu ne doboara cu somnul, care la randul lui este tulburat cu vise pline de griji. Aceasta boala se numeste grija de multe, ce roade sufletul cum roade rugina fierul. Pe aceasta s-o puneti ca cea de-a doua trasatura a ceea ce se petrece inauntrul nostru. Insusirea diametral opusa acesteia pe care o au sfintii este lipsa de griji desarte - care, de altfel, nu este nepasare, ci osteneala smerita, corecta, care sta in incredintarea propriei sorti in purtarea de grija atotproniatoare a lui Dumnezeu. La mijloc se afla lupta dintre ingrijirea de sine sismerita incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu insotita de osteneala dupa putere.
Priviti si mai adanc, si negresit veti vedea inauntru un rob legat de maini si de picioare, tras incolo si incoace impotriva voii sale, dar care, in amagirea de sine, viseaza totusi ca se bucura de libertate deplina. Lanturile acestui rob sunt alcatuite din impatimirile fata de feluritele persoane si lucruri care il inconjoara, de care ne doare sa ne despartim singuri, precum si cand ni le rapesc altii. Pestele nimerit in undita, desi inoata, n-o poate face mai mult decat ii da voie firul de care este prins carligul; pasarea din colivie, macar ca zboara si umbla, n-o poate face dincolo de hotarele coliviei: si impatimirile lasa sufletului libertatea de a face ce vrea atata timp cat nu se atinge de obiectele lor - iar daca se atinge de obiectele lor, sufletul nu mai are deloc stapanire de sine, si cu cat sunt mai multe impatimiri cu atat este mai mic cercul libertatii. Cineva este cateodata legat cu totul si nu poate sa se miste in nici o parte fara sa-si pricinuiasca durere in alta. Omul care merge undeva prin padure si se incurca acolo si cu mainile, si cu picioarele, si cu hainele in iarba lipicioasa se simte legat, orice madular si-ar misca: tocmai asa se simte si cel impatimit de multe lucruri materiale.
Puneti aceasta ca cea de-a treia trasatura a starii noastra launtrice: impatimirea. Insusirea diametral opusa ei, pe care o gasim la sfinti, este lepadarea de toate, libertatea inimii, neatarnarea launtrica. Intre ele, mijlocul e alcatuit de osteneala slobozirii inimii de impatimiri. Imprastierea mintii, grija de multe si impatimirea - si inca n-am zis totul. Desi ele lucreaza inauntrul nostru, totusi plutesc inca la suprafata inimii. Asadar, sa patrundem si mai adanc spre inima cu luarea noastra aminte si sa tragem cu urechea: ce se intampla acolo? Ca sa va fie mai usor, iata urmatoarea comparatie: drumetind prin munti, cineva vede o pestera a carei intrare este acoperita de iarba. Inauntrul pesterii este bezna. Stand si ascultand, aude acolo suierat de serpi, ragete si scrasnete de fiare salbatice: iata zugravita aici inima noastra. Vi s-a intam-plat vreodata sa observati miscarile ei? Incercati sa faceti asta macar putina vreme, si vedeti ce se intampla acolo: ati avut neplaceri - v-ati suparat; ati suferit nereusita - v-ati intristat; v-a picat un vrajmas in gheare - v-ati aprins de pofta razbunarii; ati vazut pe cineva cu care sunteti de-o seama ocupand un post mai inalt decat al vostru - ati inceput sa invidiati; v-ati gandit la calitatile voastre - v-ati imbolnavit de trufie si dispret fata de aproapele. Iar atunci dorinta de a placea oamenilor, slava desarta, pofta, iubirea de placeri, lenea, ura si celelalte lovesc inima rand pe rand intr-un rastimp de numai cateva clipe.
Deci adanciti-va luarea-aminte si priviti: iata, lucrul ce va preocupa s-a dus; in locul lui a venit altul, acesta a fost inlocuit pe data de un al treilea; nici acesta n-a apucat sa se arate bine, ca il impinge deoparte un al patrulea, care e alungat la randul sau de un al cincilea, si asa mai departe. Un gand este inlocuit in graba de un altul - si asta asa de repede, incat aproape nu putem sa ne dam seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Aceasta continua miscare a gandurilor nu ne paraseste nici macar intre doua indeletniciri, de pilda cand trecem dintr-un loc in altul, ci si in vremea lor, oricat de importante ar fi ele: si in vremea rugaciunii din biserica si de acasa, si in vremea citirii, si chiar in timp ce cugetam adanc. Este vorba de imprastierea mintii si de lipsa atentiei concentrate, de care avem atata de nevoie ca sa ne carmuim pe noi insine. Iata, puneti lucrul acesta ca prima trasatura a omului nostru launtric. Este ceva care seamana cu agitatia fulgilor de zapada ce cad cand sufla vantul sau cu cea a insectelor din aerul serilor de vara. Starea diametral opusa, pe care o gasim la sfinti, este luarea-aminte a mintii, care nu ingaduie sa intre ceva in cap si sa iasa din el dupa bunul plac, ci supune totul libertatii si constiintei, in care petrec Dumnezeu si persoana care Il contempla. Intre aceste doua extreme exista felurite trepte ale sufletelor care se ostenesc in lupta cu gandurile si ravnesc sa aduca pace in ele. Priviti si mai atent, si veti deosebi in voi insiva, sub aceasta invalmaseala a gandurilor din minte, din vointa, grija statornica pentru viata de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul, il goneste pe om dintr-o osteneala in alta, manandu-l tot inainte prin nemultumirea fata de orice ar dobandi si infatisandu-i o suta de alte lucruri, pasamite de neocolit, atunci cand face unul.
De la cea dintai clipa cand ne trezim din somn, grija ne impresoara sufletul si nu ne lasa sa sedem locului, nici sa stam de vorba cum se cuvine, nici macar sa mancam in tihna, pana ce adanca noapte nu ne doboara cu somnul, care la randul lui este tulburat cu vise pline de griji. Aceasta boala se numeste grija de multe, ce roade sufletul cum roade rugina fierul. Pe aceasta s-o puneti ca cea de-a doua trasatura a ceea ce se petrece inauntrul nostru. Insusirea diametral opusa acesteia pe care o au sfintii este lipsa de griji desarte - care, de altfel, nu este nepasare, ci osteneala smerita, corecta, care sta in incredintarea propriei sorti in purtarea de grija atotproniatoare a lui Dumnezeu. La mijloc se afla lupta dintre ingrijirea de sine sismerita incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu insotita de osteneala dupa putere.
Priviti si mai adanc, si negresit veti vedea inauntru un rob legat de maini si de picioare, tras incolo si incoace impotriva voii sale, dar care, in amagirea de sine, viseaza totusi ca se bucura de libertate deplina. Lanturile acestui rob sunt alcatuite din impatimirile fata de feluritele persoane si lucruri care il inconjoara, de care ne doare sa ne despartim singuri, precum si cand ni le rapesc altii. Pestele nimerit in undita, desi inoata, n-o poate face mai mult decat ii da voie firul de care este prins carligul; pasarea din colivie, macar ca zboara si umbla, n-o poate face dincolo de hotarele coliviei: si impatimirile lasa sufletului libertatea de a face ce vrea atata timp cat nu se atinge de obiectele lor - iar daca se atinge de obiectele lor, sufletul nu mai are deloc stapanire de sine, si cu cat sunt mai multe impatimiri cu atat este mai mic cercul libertatii. Cineva este cateodata legat cu totul si nu poate sa se miste in nici o parte fara sa-si pricinuiasca durere in alta. Omul care merge undeva prin padure si se incurca acolo si cu mainile, si cu picioarele, si cu hainele in iarba lipicioasa se simte legat, orice madular si-ar misca: tocmai asa se simte si cel impatimit de multe lucruri materiale.
Puneti aceasta ca cea de-a treia trasatura a starii noastra launtrice: impatimirea. Insusirea diametral opusa ei, pe care o gasim la sfinti, este lepadarea de toate, libertatea inimii, neatarnarea launtrica. Intre ele, mijlocul e alcatuit de osteneala slobozirii inimii de impatimiri. Imprastierea mintii, grija de multe si impatimirea - si inca n-am zis totul. Desi ele lucreaza inauntrul nostru, totusi plutesc inca la suprafata inimii. Asadar, sa patrundem si mai adanc spre inima cu luarea noastra aminte si sa tragem cu urechea: ce se intampla acolo? Ca sa va fie mai usor, iata urmatoarea comparatie: drumetind prin munti, cineva vede o pestera a carei intrare este acoperita de iarba. Inauntrul pesterii este bezna. Stand si ascultand, aude acolo suierat de serpi, ragete si scrasnete de fiare salbatice: iata zugravita aici inima noastra. Vi s-a intam-plat vreodata sa observati miscarile ei? Incercati sa faceti asta macar putina vreme, si vedeti ce se intampla acolo: ati avut neplaceri - v-ati suparat; ati suferit nereusita - v-ati intristat; v-a picat un vrajmas in gheare - v-ati aprins de pofta razbunarii; ati vazut pe cineva cu care sunteti de-o seama ocupand un post mai inalt decat al vostru - ati inceput sa invidiati; v-ati gandit la calitatile voastre - v-ati imbolnavit de trufie si dispret fata de aproapele. Iar atunci dorinta de a placea oamenilor, slava desarta, pofta, iubirea de placeri, lenea, ura si celelalte lovesc inima rand pe rand intr-un rastimp de numai cateva clipe.
Toate acestea ies din inima si tot in inima se intorc. Nu degeaba unul dintre nevoitorii cu luare-aminte la sine a vazut inima omeneasca plina de serpi otravitori, care sunt patimile. Cand se aprinde o patima e ca si cum un sarpe ar iesi din inima si, intorcandu-se asupra ei, ar rani-o cu coltii sai. Doare si cand sarpele se taraste afara, doare si cand musca... Muscand inima, se hraneste cu sangele ei si se ingrasa; ingrasandu-se, devine mai otravitor, mai rau, tiranizand si mai mult inima in care traieste. Asa se intampla nu numai cu o patima, ci cu toate - iar patimile nu traiesc niciodata singure, ci totdeauna toate impreuna, imbrancindu-se, dar niciodata nimicin du-se una pe alta. Asa este inima omului care slujeste pacatului, oricine ar fi el. Dimpotriva, inima sfintilor e libera de patimi, altfel spus impodobita cu nepatimirea. La mijloc se afla cei ce se lupta cu patimile si cu poftele sub stindardul Domnului, ai Judecatorului luptei duhovnicesti, inarmati cu toate armele Lui.
Si, ce ziceti? S-a mai subtiat bezna care acopera launtrul nostru? Si daca s-a subtiat, spre bucurie s-a subtiat, ori spre amaraciune? Vai celor imprastiati, robiti grijii de multe, legati de cele simtite si sfasiati de patimi!... Dimpotriva, fericite sufletele cu luare-aminte la sine, care se odihnesc in Dumnezeu, care s-au rupt de toate si au curatit inima lor de patimi! Binecuvantate sunt si ostenelile celor care, lasand pierzarea celor dintai, nazuiesc sa urce la fericirea celor de-al doilea!
Sfantul Teofan Zavoratul
Si, ce ziceti? S-a mai subtiat bezna care acopera launtrul nostru? Si daca s-a subtiat, spre bucurie s-a subtiat, ori spre amaraciune? Vai celor imprastiati, robiti grijii de multe, legati de cele simtite si sfasiati de patimi!... Dimpotriva, fericite sufletele cu luare-aminte la sine, care se odihnesc in Dumnezeu, care s-au rupt de toate si au curatit inima lor de patimi! Binecuvantate sunt si ostenelile celor care, lasand pierzarea celor dintai, nazuiesc sa urce la fericirea celor de-al doilea!
Sfantul Teofan Zavoratul
Extras din "Raspunsuri la intrebari ale intelectualilor", vol. 1, Ed. Sophia
Cercetarea de sine
Cercetarea de sine
Nu o data am infatisat atentiei ortodocsilor adevarul simplu potrivit caruia in crestinism esenta faptelor sta in asezarea inimii - in dispozitiile launtrice, altfel spus in lucrarea noastra launtrica; dar inca nu am incercat pana acum sa intru impreuna cu voi inauntrul vostru, sa supun cercetarii tot ce se intampla acolo, ca fiecare sa se deprinda astfel a deosebi binele de rau inauntrul sau si sa ia masurile cuvenite. Sa facem asta acum. “Mijiti-va" toate simturile din afara, intoarceti-va spre cele dinlauntrul vostru ochiul luarii-aminte si priviti: ce este acolo? Prima data nu veti vedea nimic - nu fiindca nu ar fi nimic acolo, ci fiindca sunt prea multe si de toate, insa strambate, si ratacesc intr-o tulburare lipsita de randuiala. Ceata desparte de noi precum un zid toate lucrurile si le ascunde in sine: si cel care priveste inauntrul sau pentru prima data vede ca toate cele launtrice parca sunt acoperite cu val de intuneric. De asta puteti sa va incredintati indata - dar nu incetati osteneala adancirii in sine. Rabdati putin, si veti incepe in scurta vreme sa deslusiti, putin cate putin, cele ce se petrec inauntrul vostru, la fel cum cel ce intra de afara intr-o odaie intunecoasa incepe, dupa ce a stat putin inauntru, sa deosebeasca lucrurile.
Deci adanciti-va luarea-aminte si priviti: iata, lucrul ce va preocupa s-a dus; in locul lui a venit altul, acesta a fost inlocuit pe data de un al treilea; nici acesta n-a apucat sa se arate bine, ca il impinge deoparte un al patrulea, care e alungat la randul sau de un al cincilea, si asa mai departe. Un gand este inlocuit in graba de un altul - si asta asa de repede, incat aproape nu putem sa ne dam seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Aceasta continua miscare a gandurilor nu ne paraseste nici macar intre doua indeletniciri, de pilda cand trecem dintr-un loc in altul, ci si in vremea lor, oricat de importante ar fi ele: si in vremea rugaciunii din biserica si de acasa, si in vremea citirii, si chiar in timp ce cugetam adanc. Este vorba de imprastierea mintii si de lipsa atentiei concentrate, de care avem atata de nevoie ca sa ne carmuim pe noi insine. Iata, puneti lucrul acesta ca prima trasatura a omului nostru launtric. Este ceva care seamana cu agitatia fulgilor de zapada ce cad cand sufla vantul sau cu cea a insectelor din aerul serilor de vara. Starea diametral opusa, pe care o gasim la sfinti, este luarea-aminte a mintii, care nu ingaduie sa intre ceva in cap si sa iasa din el dupa bunul plac, ci supune totul libertatii si constiintei, in care petrec Dumnezeu si persoana care Il contempla. Intre aceste doua extreme exista felurite trepte ale sufletelor care se ostenesc in lupta cu gandurile si ravnesc sa aduca pace in ele. Priviti si mai atent, si veti deosebi in voi insiva, sub aceasta invalmaseala a gandurilor din minte, din vointa, grija statornica pentru viata de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul, il goneste pe om dintr-o osteneala in alta, manandu-l tot inainte prin nemultumirea fata de orice ar dobandi si infatisandu-i o suta de alte lucruri, pasamite de neocolit, atunci cand face unul.
De la cea dintai clipa cand ne trezim din somn, grija ne impresoara sufletul si nu ne lasa sa sedem locului, nici sa stam de vorba cum se cuvine, nici macar sa mancam in tihna, pana ce adanca noapte nu ne doboara cu somnul, care la randul lui este tulburat cu vise pline de griji. Aceasta boala se numeste grija de multe, ce roade sufletul cum roade rugina fierul. Pe aceasta s-o puneti ca cea de-a doua trasatura a ceea ce se petrece inauntrul nostru. Insusirea diametral opusa acesteia pe care o au sfintii este lipsa de griji desarte - care, de altfel, nu este nepasare, ci osteneala smerita, corecta, care sta in incredintarea propriei sorti in purtarea de grija atotproniatoare a lui Dumnezeu. La mijloc se afla lupta dintre ingrijirea de sine sismerita incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu insotita de osteneala dupa putere.
Priviti si mai adanc, si negresit veti vedea inauntru un rob legat de maini si de picioare, tras incolo si incoace impotriva voii sale, dar care, in amagirea de sine, viseaza totusi ca se bucura de libertate deplina. Lanturile acestui rob sunt alcatuite din impatimirile fata de feluritele persoane si lucruri care il inconjoara, de care ne doare sa ne despartim singuri, precum si cand ni le rapesc altii. Pestele nimerit in undita, desi inoata, n-o poate face mai mult decat ii da voie firul de care este prins carligul; pasarea din colivie, macar ca zboara si umbla, n-o poate face dincolo de hotarele coliviei: si impatimirile lasa sufletului libertatea de a face ce vrea atata timp cat nu se atinge de obiectele lor - iar daca se atinge de obiectele lor, sufletul nu mai are deloc stapanire de sine, si cu cat sunt mai multe impatimiri cu atat este mai mic cercul libertatii. Cineva este cateodata legat cu totul si nu poate sa se miste in nici o parte fara sa-si pricinuiasca durere in alta. Omul care merge undeva prin padure si se incurca acolo si cu mainile, si cu picioarele, si cu hainele in iarba lipicioasa se simte legat, orice madular si-ar misca: tocmai asa se simte si cel impatimit de multe lucruri materiale.
Puneti aceasta ca cea de-a treia trasatura a starii noastra launtrice: impatimirea. Insusirea diametral opusa ei, pe care o gasim la sfinti, este lepadarea de toate, libertatea inimii, neatarnarea launtrica. Intre ele, mijlocul e alcatuit de osteneala slobozirii inimii de impatimiri. Imprastierea mintii, grija de multe si impatimirea - si inca n-am zis totul. Desi ele lucreaza inauntrul nostru, totusi plutesc inca la suprafata inimii. Asadar, sa patrundem si mai adanc spre inima cu luarea noastra aminte si sa tragem cu urechea: ce se intampla acolo? Ca sa va fie mai usor, iata urmatoarea comparatie: drumetind prin munti, cineva vede o pestera a carei intrare este acoperita de iarba. Inauntrul pesterii este bezna. Stand si ascultand, aude acolo suierat de serpi, ragete si scrasnete de fiare salbatice: iata zugravita aici inima noastra. Vi s-a intam-plat vreodata sa observati miscarile ei? Incercati sa faceti asta macar putina vreme, si vedeti ce se intampla acolo: ati avut neplaceri - v-ati suparat; ati suferit nereusita - v-ati intristat; v-a picat un vrajmas in gheare - v-ati aprins de pofta razbunarii; ati vazut pe cineva cu care sunteti de-o seama ocupand un post mai inalt decat al vostru - ati inceput sa invidiati; v-ati gandit la calitatile voastre - v-ati imbolnavit de trufie si dispret fata de aproapele. Iar atunci dorinta de a placea oamenilor, slava desarta, pofta, iubirea de placeri, lenea, ura si celelalte lovesc inima rand pe rand intr-un rastimp de numai cateva clipe.
Deci adanciti-va luarea-aminte si priviti: iata, lucrul ce va preocupa s-a dus; in locul lui a venit altul, acesta a fost inlocuit pe data de un al treilea; nici acesta n-a apucat sa se arate bine, ca il impinge deoparte un al patrulea, care e alungat la randul sau de un al cincilea, si asa mai departe. Un gand este inlocuit in graba de un altul - si asta asa de repede, incat aproape nu putem sa ne dam seama de ceea ce a trecut prin capul nostru. Aceasta continua miscare a gandurilor nu ne paraseste nici macar intre doua indeletniciri, de pilda cand trecem dintr-un loc in altul, ci si in vremea lor, oricat de importante ar fi ele: si in vremea rugaciunii din biserica si de acasa, si in vremea citirii, si chiar in timp ce cugetam adanc. Este vorba de imprastierea mintii si de lipsa atentiei concentrate, de care avem atata de nevoie ca sa ne carmuim pe noi insine. Iata, puneti lucrul acesta ca prima trasatura a omului nostru launtric. Este ceva care seamana cu agitatia fulgilor de zapada ce cad cand sufla vantul sau cu cea a insectelor din aerul serilor de vara. Starea diametral opusa, pe care o gasim la sfinti, este luarea-aminte a mintii, care nu ingaduie sa intre ceva in cap si sa iasa din el dupa bunul plac, ci supune totul libertatii si constiintei, in care petrec Dumnezeu si persoana care Il contempla. Intre aceste doua extreme exista felurite trepte ale sufletelor care se ostenesc in lupta cu gandurile si ravnesc sa aduca pace in ele. Priviti si mai atent, si veti deosebi in voi insiva, sub aceasta invalmaseala a gandurilor din minte, din vointa, grija statornica pentru viata de zi cu zi, care, asemenea unui vierme, roade necontenit sufletul, il goneste pe om dintr-o osteneala in alta, manandu-l tot inainte prin nemultumirea fata de orice ar dobandi si infatisandu-i o suta de alte lucruri, pasamite de neocolit, atunci cand face unul.
De la cea dintai clipa cand ne trezim din somn, grija ne impresoara sufletul si nu ne lasa sa sedem locului, nici sa stam de vorba cum se cuvine, nici macar sa mancam in tihna, pana ce adanca noapte nu ne doboara cu somnul, care la randul lui este tulburat cu vise pline de griji. Aceasta boala se numeste grija de multe, ce roade sufletul cum roade rugina fierul. Pe aceasta s-o puneti ca cea de-a doua trasatura a ceea ce se petrece inauntrul nostru. Insusirea diametral opusa acesteia pe care o au sfintii este lipsa de griji desarte - care, de altfel, nu este nepasare, ci osteneala smerita, corecta, care sta in incredintarea propriei sorti in purtarea de grija atotproniatoare a lui Dumnezeu. La mijloc se afla lupta dintre ingrijirea de sine sismerita incredintare in purtarea de grija a lui Dumnezeu insotita de osteneala dupa putere.
Priviti si mai adanc, si negresit veti vedea inauntru un rob legat de maini si de picioare, tras incolo si incoace impotriva voii sale, dar care, in amagirea de sine, viseaza totusi ca se bucura de libertate deplina. Lanturile acestui rob sunt alcatuite din impatimirile fata de feluritele persoane si lucruri care il inconjoara, de care ne doare sa ne despartim singuri, precum si cand ni le rapesc altii. Pestele nimerit in undita, desi inoata, n-o poate face mai mult decat ii da voie firul de care este prins carligul; pasarea din colivie, macar ca zboara si umbla, n-o poate face dincolo de hotarele coliviei: si impatimirile lasa sufletului libertatea de a face ce vrea atata timp cat nu se atinge de obiectele lor - iar daca se atinge de obiectele lor, sufletul nu mai are deloc stapanire de sine, si cu cat sunt mai multe impatimiri cu atat este mai mic cercul libertatii. Cineva este cateodata legat cu totul si nu poate sa se miste in nici o parte fara sa-si pricinuiasca durere in alta. Omul care merge undeva prin padure si se incurca acolo si cu mainile, si cu picioarele, si cu hainele in iarba lipicioasa se simte legat, orice madular si-ar misca: tocmai asa se simte si cel impatimit de multe lucruri materiale.
Puneti aceasta ca cea de-a treia trasatura a starii noastra launtrice: impatimirea. Insusirea diametral opusa ei, pe care o gasim la sfinti, este lepadarea de toate, libertatea inimii, neatarnarea launtrica. Intre ele, mijlocul e alcatuit de osteneala slobozirii inimii de impatimiri. Imprastierea mintii, grija de multe si impatimirea - si inca n-am zis totul. Desi ele lucreaza inauntrul nostru, totusi plutesc inca la suprafata inimii. Asadar, sa patrundem si mai adanc spre inima cu luarea noastra aminte si sa tragem cu urechea: ce se intampla acolo? Ca sa va fie mai usor, iata urmatoarea comparatie: drumetind prin munti, cineva vede o pestera a carei intrare este acoperita de iarba. Inauntrul pesterii este bezna. Stand si ascultand, aude acolo suierat de serpi, ragete si scrasnete de fiare salbatice: iata zugravita aici inima noastra. Vi s-a intam-plat vreodata sa observati miscarile ei? Incercati sa faceti asta macar putina vreme, si vedeti ce se intampla acolo: ati avut neplaceri - v-ati suparat; ati suferit nereusita - v-ati intristat; v-a picat un vrajmas in gheare - v-ati aprins de pofta razbunarii; ati vazut pe cineva cu care sunteti de-o seama ocupand un post mai inalt decat al vostru - ati inceput sa invidiati; v-ati gandit la calitatile voastre - v-ati imbolnavit de trufie si dispret fata de aproapele. Iar atunci dorinta de a placea oamenilor, slava desarta, pofta, iubirea de placeri, lenea, ura si celelalte lovesc inima rand pe rand intr-un rastimp de numai cateva clipe.
Toate acestea ies din inima si tot in inima se intorc. Nu degeaba unul dintre nevoitorii cu luare-aminte la sine a vazut inima omeneasca plina de serpi otravitori, care sunt patimile. Cand se aprinde o patima e ca si cum un sarpe ar iesi din inima si, intorcandu-se asupra ei, ar rani-o cu coltii sai. Doare si cand sarpele se taraste afara, doare si cand musca... Muscand inima, se hraneste cu sangele ei si se ingrasa; ingrasandu-se, devine mai otravitor, mai rau, tiranizand si mai mult inima in care traieste. Asa se intampla nu numai cu o patima, ci cu toate - iar patimile nu traiesc niciodata singure, ci totdeauna toate impreuna, imbrancindu-se, dar niciodata nimicin du-se una pe alta. Asa este inima omului care slujeste pacatului, oricine ar fi el. Dimpotriva, inima sfintilor e libera de patimi, altfel spus impodobita cu nepatimirea. La mijloc se afla cei ce se lupta cu patimile si cu poftele sub stindardul Domnului, ai Judecatorului luptei duhovnicesti, inarmati cu toate armele Lui.
Si, ce ziceti? S-a mai subtiat bezna care acopera launtrul nostru? Si daca s-a subtiat, spre bucurie s-a subtiat, ori spre amaraciune? Vai celor imprastiati, robiti grijii de multe, legati de cele simtite si sfasiati de patimi!... Dimpotriva, fericite sufletele cu luare-aminte la sine, care se odihnesc in Dumnezeu, care s-au rupt de toate si au curatit inima lor de patimi! Binecuvantate sunt si ostenelile celor care, lasand pierzarea celor dintai, nazuiesc sa urce la fericirea celor de-al doilea!
Sfantul Teofan Zavoratul
Si, ce ziceti? S-a mai subtiat bezna care acopera launtrul nostru? Si daca s-a subtiat, spre bucurie s-a subtiat, ori spre amaraciune? Vai celor imprastiati, robiti grijii de multe, legati de cele simtite si sfasiati de patimi!... Dimpotriva, fericite sufletele cu luare-aminte la sine, care se odihnesc in Dumnezeu, care s-au rupt de toate si au curatit inima lor de patimi! Binecuvantate sunt si ostenelile celor care, lasand pierzarea celor dintai, nazuiesc sa urce la fericirea celor de-al doilea!
Sfantul Teofan Zavoratul
Extras din "Raspunsuri la intrebari ale intelectualilor", vol. 1, Ed. Sophia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)