teoria conspiratiei

Vreme de mai mulţi ani, am scormonit internetul în căutare de noi şi noi materiale despre ce se întîmplă dincolo de aparenţe, mai precis despre subiecte precum planurile masonice de dominare a lumii, microcipuri şi alte asemenea. Niciodată nu mi-a fost, însă, mai frică să urmăresc asemenea subiecte ca acum, recent, cînd dintr-odată, am văzut că ceea ce uneori părea a fi doar o „teorie a conspiraţiei” s-a materializat în ţara noastră mult mai devreme decît s-ar fi aşteptat aproape oricine. Am început, ca mulţi dintre oameni, să mă gîndesc serios la cele ce se vor întîmpla poate chiar în timpul vieţii noastre. Sentimentul de frică şi chiar de panică a ajuns la apogeu cînd, deunăzi, m-am încumetat în sfîrşit să mă uit la cele două filme prezentate recent de Altermedia în care Katherine Albrecht, fondatoarea CASPIAN(Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering) prezintă în amănunt o viziune suficient de clară şi completă a ceea ce ne aşteaptă pe toţi, începînd de la introducerea chipurilor RFID în obiecte şi pînă la însemnarea oamenilor cu numărul lui Antihrist. Am urmărit cele două filme cu mare atenţie, cu un sentiment de teamă manifestă, pînă la final cînd, închizînd pagina de internet respectivă şi apucîndu-mă să fac cu totul altceva, am observant un lucru mai mult decît ciudat. Cu toate că abia vizionasem un film care mă tulburase nespus, la cîteva zeci de secunde după aceea, mă simţeam atît de bine dispusă, de parcă tocmai aş fi văzut un film bun de comedie sau de aventuri.

Pentru moment, am rămas perplexă. Ani de zile mi-a fost frică de aceste subiecte, iar acum, dintr-odată, eram veselă şi parcă eliberată de povară. M-am întrebat care putea să fie cauza, iar gîndul m-a purtat imediat spre un şir de întîmplări din trecut.

ACUM VREO 9 ANI, ÎNTR-O VARĂ ...

... avînd o bursă de studiu în Grecia, după ce am încasat banii de bursă, împreună cu o colegă româncă de la Universitatea Aristotel din Salonic, ne-am avîntat în necunoscut, dorind să ajungem pînă în Livadia, locul unde se află mîna Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe. Cu toate că eram mai mică la vîrstă decît colega mea, eram singura cu adevărat responsabilă de soarta noastră, pentru că ştiam limba greacă. După mai multe aventuri, am ajuns în cele din urmă la destinaţie. Căldură înnebunitoare, niciun mijloc de transport înapoi, pentru că deja se făcuse tîrziu, bani insuficienţi de hotel, iar mănăstirea unde se aflau sfintele moaşte era închisă pînă mai tîrziu, după obiceiul grecilor. Deznădejdea nu era departe de niciuna din noi două. Din momentul acela, ceva s-a întîmplat. Am înţeles în sinea mea că nu mai aveam ce face. Eram amîndouă cu totul în mîna lui Dumnezeu. Şi bineînţeles că atunci şi numai atunci s-a petrecut minunea. M-am aşezat pe o bancă dinaintea mănăstirii, în soarele dogoritor, şi aşteptam. „Ce aşteptăm aici, în soare?”, a protestat prietena mea. „Nu ştiu. Mai stăm aici puţin să aşteptăm”. Nu au trecut prea multe minute şi dintr-odată, o femeie s-a îndreptat spre noi, probabil mirată de prezenţa noastră în acel loc, în plin soare. Şi după cum presimţeam, astfel s-au desfăşurat lucrurile, încît am înnoptat la ea, avînd astfel posibilitatea nu numai de a avea un loc moale unde să dormim şi să servim o masă caldă, dar şi să ne închinăm la sfintele moaşte, lucru pe care ni-l doream atît de mult şi pentru care, de fapt, ajunsesem în acel loc.

A doua zi, încurajate de ajutorul pe care îl primisem cu totul neaşteptat de la Dumnezeu, am hotărît noi, cele două călătoare, să întindem coarda şi mai mult şi să mergem şi la Meteora. Dat fiind faptul că ne-am oprit în călătoria noastră şi la Oracolul din Delfi, nu am mai reuşit să ajungem în aceeaşi seară pînă la Meteora, unde am fi găsit cu siguranţă un loc de cazare ieftin la rulote sau în corturi, aşa că ne-am pomenit în aceeaşi situaţie ca o seară înainte, adică două fete fără prea mulţi bani în buzunar, flămînde, într-un oraş străin, în ţară străină. Deja se înnoptase. Ce era de făcut? Ori să deznădăjduiam, ori să ne lăsam cu totul la mîna lui Dumnezeu. Ţinîndu-se după mine ca puiul după mama ei, colega mea de suferinţă îngăima ceva la un moment dat, dar eu i-am zis: „Taci, că mă gîndesc”. Atunci i-am adresat lui Dumnezeu cu toată sinceritatea, fără să mă plîng şi fără să am vreo pretenţie, aceste cuvinte: „Doamne, dacă Tu crezi că este mai bine pentru noi să petrecem noaptea aceasta pe o bancă în parc, fără să ne spălăm şi fără să mîncăm, atunci facă-se voia Ta. Dar dacă ai vreun alt plan, atunci ajută-ne. Însă repede, urgent!”. Şi am încheiat astfel. Peste doar cîteva minute, am auzit pe cineva strigîndu-ne din urmă: „Koritsia, koritsia!” (adică „Fetelor, fetelor!”). Aşa cum mă aşteptam fără să mă îndoiesc, astfel s-au desfăşurat lucrurile, încît am rămas în acea noapte la femeia care tocmai ne strigase, unde am avut parte de toate condiţiile la care tînjisem.

Destule alte lucruri minunate s-au petrecut în această excursie-pelerinaj, încît în cele din urmă, întorcîndu-ne înapoi în Salonic şi coborînd în gară, Dumnezeu a aranjat să fim duse cu taxiul pînă la cămin de o doamnă binevoitoare, pe care o ajutasem puţin la bagaje. Pînă să ies din staţia de tren, m-am întrebat: „De ce, oare, vrea Dumnezeu să mergem acasă cu taxiul neplătit de noi? Nu ne-a ajutat, oare, îndeajuns pînă acum?” Se pare, însă, că El ştia mai bine ce făcea, pentru că ieşind din gară, am văzut că afară ne aştepta cea mai groaznică furtună pe care o văzusem în viaţa mea, astfel că nici mijloacele de transport în comun aproape că nu mai mergeau. Dumnezeu a avut grijă de noi pînă la sfîrşit, încît am trecut prin toate în chip preaminunat, iar la sfîrşitul pelerinajului de mai multe zile printr-o ţară străină, bursa noastră de student era aproape neatinsă (voi scrie pe larg cu o altă ocazie întreaga poveste a acestei călătorii de neuitat).

CONCLUZIILE AUTOAREI

Cum s-a făcut că în aceste situaţii am primit ajutor rapid şi necondiţionat? Cel puţin eu personal nu aveam cum să fiu o creştină trăitoare, plină de virtuţi şi evlavie, ca să merit ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce cu nici două luni înainte, hălăduiam prin Europa de Vest, căutînd pe acolo sensuri profunde, şi cu toate acestea, Dumnezeu ne-a ajutat mai presus de aşteptări. De ce? Pentru că ne epuizasem toate posibilităţile de a găsi vreo soluţie. Ajunsesem la capătul capătului resurselor. Iar acolo unde omul îşi încheie lucrarea lui personală, începe lucrarea lui Dumnezeu.

Ca să revin la vizionarea filmului despre care vorbeam la început, atîta neputinţă am simţit văzîndu-l, mai ales cînd am înţeles că cei care nu vor primi CIP-ul nu numai că nu vor putea să cumpere nimic, dar nici măcar să-şi plătească taxele la stat, drept care vor fi consideraţi infractori şi vor fi închişi în puşcării, încît am abandonat cu totul orice soluţie proprie de salvare. Mintea mea a înţeles, în inconştient, că nu mai aveam nicio şansă, aşa că s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu. Deja începuse să se facă voia Lui. Din momentul acela, în mod firesc, m-am umplut de nădejdea Lui şi mi-a dispărut orice frică.

Soluţiile la care recurge Dumnezeu ca să ne ajute sînt pe măsura a ceea ce ni se întîmplă. În situaţii extreme, soluţiile sînt, de asemenea, extreme. Dacă în viaţa de zi cu zi, Dumnezeu este discret, atunci cînd lucrurile sînt grave, El Se manifestă, intervenind în chip simţit. Iată că într-o simplă excursie făcută mai mult pentru distracţie decît pentru închinare, Dumnezeu ne-a purtat pe aripi de îngeri, avînd grijă să nu cheltuim prea mult. Atunci, cum va fi pentru cei care vor fi nevoiţi în numele lui Hristos să plece în pustiu, fără niciun ban şi fără vreo altă resursă proprie de supravieţuire? Dacă vom alege calea muceniciei, chiar de vom fi nevrednici şi păcătoşi precum tîlharul, dar vom sta de-a dreapta lui Hristos, vom avea parte de harul şi privilegiile de care s-au bucurat sfinţii şi mărturisitorii lui Dumnezeu din toate timpurile.

Nu vom fi singuri. Ne vom avea unii pe ceilalţi şi toţi Îl vom avea pe Hristos în noi şi în mijlocul nostru. Dacă vom fi prigoniţi, va fi cu noi. Dacă vom fi închişi, ne va sta alături. Cînd vom fugi în munţi, ne va îmbărbăta, ne va scoate în cale oamenii şi situaţiile potrivite, pentru a scăpa cu viaţă noi şi copiii noştri, neatinşi de păcatul cel mare, iar de va fi timpul să mucenicim, vom vedea cerurile deschise dinaintea ochilor.

Chinurile noastre nu vor fi nici pe departe ca ale acelora care au pătimit în primii ani ai creştinismului, căci aceia, pe lîngă chinurile sufletului, au fost arşi cu foc, rupţi în bucăţi, aruncaţi la fiare, răstigniţi, înecaţi sau tăiaţi de sabie. Pentru că generaţiile de astăzi sînt cu mult mai slabe decît cele de odinioară, noi nu vom fi încercaţi cu asemenea chinuri. Suferinţele vor fi în cazul nostru aproape exclusiv de natură spirituală. Asta numai dacă vrem să le primim, căci dacă Îl vom avea pe Hristos, nici acestea nu ne vor atinge prea mult. Nu are de ce să ne fie frică, decît dedependenţele pe care ni le-am format şi de înşelare. Adică de propriile noastre comodităţi şi slăbiciuni. Batjocura, prigonirea şi foamea sînt cele mai mici dintre relele cu care diavolul i-a înspăimîntat de-a lungul timpului pe cei hotărîţi să mărturisească. Iar dacă chinurile vor fi mai mari, şi puterea pe care o vom primi va fi cu atît mai mare.

În anii hotărîţi pentru prigoană, nu va fi foarte greu pentru niciunul dintre noi, pentru că nimeni nu va mărturisi cu propria lui putere, ci cu puterea deplină pe care o va primi de la Dumnezeu. Cu a noastră putere şi vrednicie nu se vor face decît luarea hotărîrii clare de a nu primi pecetluirea şi căutarea spre ajutorul ceresc.

Nimeni nu ştie cu siguranţă cînd se vor întîmpla toate acestea. Poate va fi în timpul vieţii noastre, poate va fi în timpul copiilor sau nepoţilor noştri. Nu cunoaştem. Putem numai să bănuim. Ştim, însă, că vremea se apropie. Nu se cuvine să vrem să îndepărtăm timpul prigonirii celei mari, pentru că generaţiile care vin vor fi mai slabe decît generaţia noastră, iar pe de altă parte, nu e drept să vrem să pătimească în locul nostru copiii născuţi din noi. Se cuvine, însă, să ne pregătim. Lupta a început!Să ne rugăm ca cei mai slabi dintre noi să-şi găsească sfîrşitul pînă în acele vremuri, ca alţii slabi să nu se nască, iar cei care trăim încă să fim puternici.

Acum, statul încearcă pe de o parte să ne înrobească, pe de altă parte să ne intimideze. Trebuie ca şi noi, la rîndul nostru, să-l intimidăm. Nu în speranţa de a-l doborî şi nu pentru a amîna clipele dezastrului pînă după moartea noastră, ci pentru ca să căpătăm puteri şi încredere în noi înşine şi în Dumnezeu pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a face în aşa fel încît în vremurile de prigoană, să fim luaţi în considerare, căci dacă nu vom lupta şi nu ne vom opune, vom ajunge să fim încipaţi ca animelele, cărora nu li se cere consimţămîntul. Pe de altă parte, această luptă ne căleşte şi ne ajută să ne educăm copiii în mod corect, pentru că şi ei trebuie să fie pregătiţi pentru acele încercări. Cel mai mare cîştig dintre toate al acestei lupte poate fi acela că prin ea, tot mai mulţi oameni vor conştientiza pericolul şi se vor opune dictaturii fără precedent care se apropie.

Pe lîngă această luptă, creştinul mai are una, mai importantă, şi anume aceea de a rămîne în Hristos. Lupta împotriva Antihristului nu va putea fi cîştigată prin eroisme, ci numai prin harul atotputernic al lui Dumnezeu. De aceea, este absolută nevoie ca atît cît mai avem timp, să nimicim (micro)chipul antihristului din noi, cel care ne-ar putea îndemna să ne autodistrugem prin primirea mărcii lui Antihrist, şi să-l înlocuim cu chipul (icoana) lui Hristos. Să Îl dobîndim pe Hristos în noi şi să fim una cu El, căci atunci cînd va veni vremea, fără nicio îndoială că Hristosul din noi nu va întinde mîna ca să fie încipat. Cu a Lui milostivire vom scăpa de pierzanie cu toţii, fără nicio excepţie, numai să vrem!