FACETI SFANTA CRUCE ASUPRA A TOT CE CONSUMATI CHIAR SI ASUPRA APEI PE CARE O BETI DACA VRETI SA FITI SANATOSI
vineri, 13 decembrie 2013
duminică, 1 septembrie 2013
puterea rugaciunilor
Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin.“O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. “Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”
Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – “stingerea” completă a cortexului cerebral.
Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută “trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.
Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.
Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare.. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.
Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de larobinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.
Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca.
Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. “Apa ‘distinge’ nivelul de credinţă al oamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar “mecanismul” , fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.
Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism).
Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu proprietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox Melethios Weber, în cartea sa
“Doisprezece Paşi de Transformare” (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu.
|
Cum să ne rugăm… în aşa fel încât să ne fie ascultate rugăciunile
Ai cunoscut vreodată pe cineva care să se încreadă în Dumnezeu din toată inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietenă bună care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare săptămână îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viaţa ei pe care îl încredinţa în grija lui Dumnezeu. Şi, invariabil, în fiecare săptămână eram martoră la un lucru neobişnuit făcut de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ei din acea săptămână. Nici nu-ţi poţi închipui cât de greu îi este unui ateu să fie nevoit să constate acest lucru săptămână de săptămână! După o vreme, nu mai merge să argumentezi că totul este o „coincidenţă”…
Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugăciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindcă ea avea o relaţie cu El şi voia să facă voia Lui. Şi, într-adevăr, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera că El are dreptul de a o îndruma în viaţă şi ea chiar se bucura că aşa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legătură cu diferite lucruri, făcea ceva firesc, dată fiind legătura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toată încrederea şi-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorările ei şi despre orice altceva se întâmpla în viaţa ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese că Dumnezeu dorea ca ea să se bizuie pe El în acest mod.
Mai exact, viaţa ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptură: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.”1 „Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor…”2
Atunci cum se face că Dumnezeu nu ia aminte la rugăciunile tuturor oamenilor?
Poate deoarece nu toţi oamenii au o legătură personală cu El… Or fi ştiind ei că există Dumnezeu, poate chiar I se închină din când în când. Cât despre cei care nu par să primească niciodată răspuns la rugăciunile lor… probabil că lucrurile stau astfel din cauză că nu au o relaţie personală cu Dumnezeu şi, mai mult, niciodată nu au primit de la Dumnezeu iertarea completă pentru păcatele lor. Te întrebi ce legătură are una cu alta?! Îţi explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”3
Este destul de normal să simţim această despărţire de Dumnezeu. Ce se întâmplă de obicei când oamenii încep să-L roage ceva pe Dumnezeu? Îşi încep rugăciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie să mă ajuţi cu problema asta…” Apoi fac o pauză şi reiau: „Sunt conştient de faptul că nu sunt o persoană perfectă… că, de fapt, nu am nici un drept să Te rog acest lucru…” Iată, oamenii îşi dau seama că sunt păcătoşi… şi îşi mai dau seama că nu doar ei îşi dau seama de acest lucru, ci şi Dumnezeu! Şi atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu să păcălesc?” Însă ceea ce s-ar putea să nu ştie ei… este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate păcatele. E posibil să nu ştie că pot începe o relaţie cu Dumnezeu şi că atunci Dumnezeu îi va auzi… Va lua aminte la rugăciunile lor.
Pe ce se bizuie rugăciunile noastre?
Mai întâi trebuie să ai o relaţie cu Dumnezeu. Închipuie-ţi că un student se duce la rectorul universităţii sale (pe care nici nu-l cunoaşte, de altfel) şi îl roagă să îl gireze pentru un împrumut bancar. Ce şanse de reuşită ar avea? ZERO. (Bine, pornim de la premiza că rectorul nu este un iresponsabil!) Dar dacă fiica rectorului şi-ar ruga tatăl s-o gireze pentru un împrumut bancar, totul s-ar rezolva. De ce? Fiindcă se cunosc şi, mai mult chiar, au o relaţie. Relaţiile pe care le avem cu ceilalţi schimbă totul.
Cum stau lucrurile cu Dumnezeu? Ei bine, când persoana respectivă este un copil al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu o cunoaşte şi ia aminte la rugăciunile sale. Iisus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine… Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”4
Aşadar, Îl cunoşti pe Dumnezeu cu adevărat? Dar El te cunoaşte? Ai o relaţie cu El, care să îţi garanteze că ia aminte la rugăciunile tale? Sau pentru tine Dumnezeu este departe; există mai degrabă la nivel teoretic decât practic? Dacă Dumnezeu este departe de tine sau dacă nu eşti sigur(ă) că Îl cunoşti, citeşte aici cum poţi începe o relaţie cu El chiar acum: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.
Precis îmi va asculta Dumnezeu rugăciunea?
Iisus Hristos le face o ofertă extrem de generoasă acelora care Îl cunosc cu adevărat şi se bizuie pe El: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”5 Sintagmele „a rămâne” în El şi „dacă rămân în voi cuvintele Mele” înseamnă să ne ducem viaţa luându-L şi pe El în calcul, bizuindu-ne pe El, ascultând ce are să ne spună. Atunci putem să-L rugăm orice dorim. Iată o altă condiţie: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.”6 Dumnezeu ne ascultă rugăciunile potrivit voii Sale (şi pe măsura înţelepciunii, a sfinţeniei Sale, a dragostei pe care ne-o poartă etc.).
Ştii care este punctul în care ne împotmolim? Când ne închipuim că ştim ce vrea Dumnezeu… fiindcă nouă ni se pare că un anumit lucru este foarte firesc! Noi presupunem că la fiecare rugăciune este doar un singur „răspuns” potrivit, gândindu-ne desigur că ACELA este cel dorit de Dumnezeu. Şi atunci lucrurile se complică. Noi, oamenii, nu suntem stâpâni pe timp şi nu ştim toate lucrurile. Noi deţinem doar anumite informaţii despre o situaţie şi despre efectele din viitor pe care o anumită acţiune le va avea asupra situaţiei respective. Dar Dumnezeu ne înţelege pe deplin situaţia. Numai El ştie ce efect va avea o anumită acţiune asupra vieţii noastre sau în mersul istoriei. Iar scopurile Sale s-ar putea să depăşească cu mult ideile noastre cele mai îndrăzneţe. Prin urmare, Dumnezeu nu Se va apuca să facă ceva pur şi simplu fiindcă am ajuns noi la concluzia că asta trebuie să vrea.
Ce doreşte Dumnezeu să facă pentru noi?
Aş putea umple pagini întregi cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Toată Biblia ne descrie ce fel de relaţie doreşte Dumnezeu să aibă cu noi şi ce fel de viaţă vrea să ne dăruiască. Iată mai jos doar câteva exemple:
„Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!”7 Ai auzit? „Domnul aşteaptă să Se milostivească de tine.” „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite… El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.”8 Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”9
Şi totuşi, cea mai mare dovadă de dragoste şi de devotament pe care ne-a arătat-o Dumnezeu este aceasta, descrisă de Iisus: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”10 – adică exact ceea ce a făcut Isus pentru noi. Şi atunci: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”11
De ce unele rugăciuni nu sunt „ascultate”?
Unii oameni se îmbolnăvesc şi chiar mor; alţii au probleme financiare; alţii se pot confrunta cu diferite alte dificultăţi. Ce se poate face atunci?
Dumnezeu ne spune să ne lăsăm grijile în seama Sa. Chiar şi când o situaţie rămâne apăsătoare: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”12 Chiar dacă situaţia pare scăpată de sub control, totuşi nu este… Chiar atunci când lumea întreagă pare să se prăbuşească, Dumnezeu ne poate ajuta să rămânem în picioare. În acele clipe omul poate fi foarte recunoscător că Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
„Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”13 Soluţiile, rezolvările pe care le poate găsi Dumnezeu la problema respectivă depăşesc cu mult tot ce am crede noi că este cu putinţă. Probabil că orice persoană care-L urmează cu adevărat pe Hristos ar putea da exemple de acest gen din viaţa sa. Însă chiar dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne poate da pace. Iisus Hristos a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”14
În această clipă (când situaţia este încă încâlcită), Dumnezeu ne cere să ne încredem în El în continuare – să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, după cum spune Biblia. Dar nu este vorba de credinţă oarbă. Ci este vorba că ne bizuim pe caracterul lui Dumnezeu. Maşina care merge pe un pod solid se sprijină în totalitate pe soliditatea podului; nu contează ce crede şoferul, ce gândeşte sau ce discută cu pasagerul de lângă el. Maşina ajunge în siguranţă la celălalt capăt al podului datorită solidităţii podului, în care şoferul a ales să creadă de la bun început.
În mod asemănător Dumnezeu ne cere să ne încredem în integritatea şi în caracterul Său… în îndurarea, în dragostea, în înţelepciunea Sa. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.”15„Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”16
În concluzie… Cum să ne rugăm
Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi (adică ale acelora care L-au primit în viaţa lor şi caută să-L urmeze). El ne roagă să aducem în rugăciune orice ne preocupă şi El se va ocupa de problema respectivă cât mai bine, potrivit voii Sale. Când ne confruntăm cu dificultăţi, trebuie să ne aruncăm îngrijorările asupra Sa şi vom primi pace de la El, în ciuda situaţiei neprielnice. Credinţa şi nădejdea noastră se bizuie pe caracterul lui Dumnezeu: cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât ne putem încrede mai mult în El.
Dacă doreşti detalii despre caracterul lui Dumnezeu, te rog să citeşti articolul „Cine este Dumnezeu?” sau alte articole de pe acest site. Motivul pentru care ne rugăm este acela că ne încredem în caracterul lui Dumnezeu. Iar prima rugăciune la care ia aminte Dumnezeu este rugăciunea prin care începi o relaţie cu El
puterea rugaciunilor
Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin.“O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. “Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”
Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – “stingerea” completă a cortexului cerebral.
Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută “trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.
Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.
Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare.. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.
Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de larobinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.
Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca.
Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. “Apa ‘distinge’ nivelul de credinţă al oamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar “mecanismul” , fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.
Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism).
Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu proprietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox Melethios Weber, în cartea sa
“Doisprezece Paşi de Transformare” (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu.
|
Cum să ne rugăm… în aşa fel încât să ne fie ascultate rugăciunile
Ai cunoscut vreodată pe cineva care să se încreadă în Dumnezeu din toată inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietenă bună care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare săptămână îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viaţa ei pe care îl încredinţa în grija lui Dumnezeu. Şi, invariabil, în fiecare săptămână eram martoră la un lucru neobişnuit făcut de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea ei din acea săptămână. Nici nu-ţi poţi închipui cât de greu îi este unui ateu să fie nevoit să constate acest lucru săptămână de săptămână! După o vreme, nu mai merge să argumentezi că totul este o „coincidenţă”…
Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugăciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindcă ea avea o relaţie cu El şi voia să facă voia Lui. Şi, într-adevăr, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera că El are dreptul de a o îndruma în viaţă şi ea chiar se bucura că aşa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legătură cu diferite lucruri, făcea ceva firesc, dată fiind legătura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toată încrederea şi-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorările ei şi despre orice altceva se întâmpla în viaţa ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese că Dumnezeu dorea ca ea să se bizuie pe El în acest mod.
Mai exact, viaţa ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptură: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.”1 „Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor…”2
Atunci cum se face că Dumnezeu nu ia aminte la rugăciunile tuturor oamenilor?
Poate deoarece nu toţi oamenii au o legătură personală cu El… Or fi ştiind ei că există Dumnezeu, poate chiar I se închină din când în când. Cât despre cei care nu par să primească niciodată răspuns la rugăciunile lor… probabil că lucrurile stau astfel din cauză că nu au o relaţie personală cu Dumnezeu şi, mai mult, niciodată nu au primit de la Dumnezeu iertarea completă pentru păcatele lor. Te întrebi ce legătură are una cu alta?! Îţi explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”3
Este destul de normal să simţim această despărţire de Dumnezeu. Ce se întâmplă de obicei când oamenii încep să-L roage ceva pe Dumnezeu? Îşi încep rugăciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie să mă ajuţi cu problema asta…” Apoi fac o pauză şi reiau: „Sunt conştient de faptul că nu sunt o persoană perfectă… că, de fapt, nu am nici un drept să Te rog acest lucru…” Iată, oamenii îşi dau seama că sunt păcătoşi… şi îşi mai dau seama că nu doar ei îşi dau seama de acest lucru, ci şi Dumnezeu! Şi atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu să păcălesc?” Însă ceea ce s-ar putea să nu ştie ei… este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate păcatele. E posibil să nu ştie că pot începe o relaţie cu Dumnezeu şi că atunci Dumnezeu îi va auzi… Va lua aminte la rugăciunile lor.
Pe ce se bizuie rugăciunile noastre?
Mai întâi trebuie să ai o relaţie cu Dumnezeu. Închipuie-ţi că un student se duce la rectorul universităţii sale (pe care nici nu-l cunoaşte, de altfel) şi îl roagă să îl gireze pentru un împrumut bancar. Ce şanse de reuşită ar avea? ZERO. (Bine, pornim de la premiza că rectorul nu este un iresponsabil!) Dar dacă fiica rectorului şi-ar ruga tatăl s-o gireze pentru un împrumut bancar, totul s-ar rezolva. De ce? Fiindcă se cunosc şi, mai mult chiar, au o relaţie. Relaţiile pe care le avem cu ceilalţi schimbă totul.
Cum stau lucrurile cu Dumnezeu? Ei bine, când persoana respectivă este un copil al lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu o cunoaşte şi ia aminte la rugăciunile sale. Iisus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine… Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”4
Aşadar, Îl cunoşti pe Dumnezeu cu adevărat? Dar El te cunoaşte? Ai o relaţie cu El, care să îţi garanteze că ia aminte la rugăciunile tale? Sau pentru tine Dumnezeu este departe; există mai degrabă la nivel teoretic decât practic? Dacă Dumnezeu este departe de tine sau dacă nu eşti sigur(ă) că Îl cunoşti, citeşte aici cum poţi începe o relaţie cu El chiar acum: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu.
Precis îmi va asculta Dumnezeu rugăciunea?
Iisus Hristos le face o ofertă extrem de generoasă acelora care Îl cunosc cu adevărat şi se bizuie pe El: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”5 Sintagmele „a rămâne” în El şi „dacă rămân în voi cuvintele Mele” înseamnă să ne ducem viaţa luându-L şi pe El în calcul, bizuindu-ne pe El, ascultând ce are să ne spună. Atunci putem să-L rugăm orice dorim. Iată o altă condiţie: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.”6 Dumnezeu ne ascultă rugăciunile potrivit voii Sale (şi pe măsura înţelepciunii, a sfinţeniei Sale, a dragostei pe care ne-o poartă etc.).
Ştii care este punctul în care ne împotmolim? Când ne închipuim că ştim ce vrea Dumnezeu… fiindcă nouă ni se pare că un anumit lucru este foarte firesc! Noi presupunem că la fiecare rugăciune este doar un singur „răspuns” potrivit, gândindu-ne desigur că ACELA este cel dorit de Dumnezeu. Şi atunci lucrurile se complică. Noi, oamenii, nu suntem stâpâni pe timp şi nu ştim toate lucrurile. Noi deţinem doar anumite informaţii despre o situaţie şi despre efectele din viitor pe care o anumită acţiune le va avea asupra situaţiei respective. Dar Dumnezeu ne înţelege pe deplin situaţia. Numai El ştie ce efect va avea o anumită acţiune asupra vieţii noastre sau în mersul istoriei. Iar scopurile Sale s-ar putea să depăşească cu mult ideile noastre cele mai îndrăzneţe. Prin urmare, Dumnezeu nu Se va apuca să facă ceva pur şi simplu fiindcă am ajuns noi la concluzia că asta trebuie să vrea.
Ce doreşte Dumnezeu să facă pentru noi?
Aş putea umple pagini întregi cu intenţiile lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. Toată Biblia ne descrie ce fel de relaţie doreşte Dumnezeu să aibă cu noi şi ce fel de viaţă vrea să ne dăruiască. Iată mai jos doar câteva exemple:
„Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!”7 Ai auzit? „Domnul aşteaptă să Se milostivească de tine.” „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite… El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.”8 Domnul iubeşte pe cei ce se tem de El, pe cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui.”9
Şi totuşi, cea mai mare dovadă de dragoste şi de devotament pe care ne-a arătat-o Dumnezeu este aceasta, descrisă de Iisus: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”10 – adică exact ceea ce a făcut Isus pentru noi. Şi atunci: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”11
De ce unele rugăciuni nu sunt „ascultate”?
Unii oameni se îmbolnăvesc şi chiar mor; alţii au probleme financiare; alţii se pot confrunta cu diferite alte dificultăţi. Ce se poate face atunci?
Dumnezeu ne spune să ne lăsăm grijile în seama Sa. Chiar şi când o situaţie rămâne apăsătoare: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”12 Chiar dacă situaţia pare scăpată de sub control, totuşi nu este… Chiar atunci când lumea întreagă pare să se prăbuşească, Dumnezeu ne poate ajuta să rămânem în picioare. În acele clipe omul poate fi foarte recunoscător că Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
„Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”13 Soluţiile, rezolvările pe care le poate găsi Dumnezeu la problema respectivă depăşesc cu mult tot ce am crede noi că este cu putinţă. Probabil că orice persoană care-L urmează cu adevărat pe Hristos ar putea da exemple de acest gen din viaţa sa. Însă chiar dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne poate da pace. Iisus Hristos a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”14
În această clipă (când situaţia este încă încâlcită), Dumnezeu ne cere să ne încredem în El în continuare – să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, după cum spune Biblia. Dar nu este vorba de credinţă oarbă. Ci este vorba că ne bizuim pe caracterul lui Dumnezeu. Maşina care merge pe un pod solid se sprijină în totalitate pe soliditatea podului; nu contează ce crede şoferul, ce gândeşte sau ce discută cu pasagerul de lângă el. Maşina ajunge în siguranţă la celălalt capăt al podului datorită solidităţii podului, în care şoferul a ales să creadă de la bun început.
În mod asemănător Dumnezeu ne cere să ne încredem în integritatea şi în caracterul Său… în îndurarea, în dragostea, în înţelepciunea Sa. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.”15„Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”16
În concluzie… Cum să ne rugăm
Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi (adică ale acelora care L-au primit în viaţa lor şi caută să-L urmeze). El ne roagă să aducem în rugăciune orice ne preocupă şi El se va ocupa de problema respectivă cât mai bine, potrivit voii Sale. Când ne confruntăm cu dificultăţi, trebuie să ne aruncăm îngrijorările asupra Sa şi vom primi pace de la El, în ciuda situaţiei neprielnice. Credinţa şi nădejdea noastră se bizuie pe caracterul lui Dumnezeu: cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât ne putem încrede mai mult în El.
Dacă doreşti detalii despre caracterul lui Dumnezeu, te rog să citeşti articolul „Cine este Dumnezeu?” sau alte articole de pe acest site. Motivul pentru care ne rugăm este acela că ne încredem în caracterul lui Dumnezeu. Iar prima rugăciune la care ia aminte Dumnezeu este rugăciunea prin care începi o relaţie cu El
duminică, 28 iulie 2013
teoria conspiratiei
Vreme de mai mulţi ani, am scormonit internetul în căutare de noi şi noi materiale despre ce se întîmplă dincolo de aparenţe, mai precis despre subiecte precum planurile masonice de dominare a lumii, microcipuri şi alte asemenea. Niciodată nu mi-a fost, însă, mai frică să urmăresc asemenea subiecte ca acum, recent, cînd dintr-odată, am văzut că ceea ce uneori părea a fi doar o „teorie a conspiraţiei” s-a materializat în ţara noastră mult mai devreme decît s-ar fi aşteptat aproape oricine. Am început, ca mulţi dintre oameni, să mă gîndesc serios la cele ce se vor întîmpla poate chiar în timpul vieţii noastre. Sentimentul de frică şi chiar de panică a ajuns la apogeu cînd, deunăzi, m-am încumetat în sfîrşit să mă uit la cele două filme prezentate recent de Altermedia în care Katherine Albrecht, fondatoarea CASPIAN(Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering) prezintă în amănunt o viziune suficient de clară şi completă a ceea ce ne aşteaptă pe toţi, începînd de la introducerea chipurilor RFID în obiecte şi pînă la însemnarea oamenilor cu numărul lui Antihrist. Am urmărit cele două filme cu mare atenţie, cu un sentiment de teamă manifestă, pînă la final cînd, închizînd pagina de internet respectivă şi apucîndu-mă să fac cu totul altceva, am observant un lucru mai mult decît ciudat. Cu toate că abia vizionasem un film care mă tulburase nespus, la cîteva zeci de secunde după aceea, mă simţeam atît de bine dispusă, de parcă tocmai aş fi văzut un film bun de comedie sau de aventuri.
Pentru moment, am rămas perplexă. Ani de zile mi-a fost frică de aceste subiecte, iar acum, dintr-odată, eram veselă şi parcă eliberată de povară. M-am întrebat care putea să fie cauza, iar gîndul m-a purtat imediat spre un şir de întîmplări din trecut.
ACUM VREO 9 ANI, ÎNTR-O VARĂ ...
... avînd o bursă de studiu în Grecia, după ce am încasat banii de bursă, împreună cu o colegă româncă de la Universitatea Aristotel din Salonic, ne-am avîntat în necunoscut, dorind să ajungem pînă în Livadia, locul unde se află mîna Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe. Cu toate că eram mai mică la vîrstă decît colega mea, eram singura cu adevărat responsabilă de soarta noastră, pentru că ştiam limba greacă. După mai multe aventuri, am ajuns în cele din urmă la destinaţie. Căldură înnebunitoare, niciun mijloc de transport înapoi, pentru că deja se făcuse tîrziu, bani insuficienţi de hotel, iar mănăstirea unde se aflau sfintele moaşte era închisă pînă mai tîrziu, după obiceiul grecilor. Deznădejdea nu era departe de niciuna din noi două. Din momentul acela, ceva s-a întîmplat. Am înţeles în sinea mea că nu mai aveam ce face. Eram amîndouă cu totul în mîna lui Dumnezeu. Şi bineînţeles că atunci şi numai atunci s-a petrecut minunea. M-am aşezat pe o bancă dinaintea mănăstirii, în soarele dogoritor, şi aşteptam. „Ce aşteptăm aici, în soare?”, a protestat prietena mea. „Nu ştiu. Mai stăm aici puţin să aşteptăm”. Nu au trecut prea multe minute şi dintr-odată, o femeie s-a îndreptat spre noi, probabil mirată de prezenţa noastră în acel loc, în plin soare. Şi după cum presimţeam, astfel s-au desfăşurat lucrurile, încît am înnoptat la ea, avînd astfel posibilitatea nu numai de a avea un loc moale unde să dormim şi să servim o masă caldă, dar şi să ne închinăm la sfintele moaşte, lucru pe care ni-l doream atît de mult şi pentru care, de fapt, ajunsesem în acel loc.
A doua zi, încurajate de ajutorul pe care îl primisem cu totul neaşteptat de la Dumnezeu, am hotărît noi, cele două călătoare, să întindem coarda şi mai mult şi să mergem şi la Meteora. Dat fiind faptul că ne-am oprit în călătoria noastră şi la Oracolul din Delfi, nu am mai reuşit să ajungem în aceeaşi seară pînă la Meteora, unde am fi găsit cu siguranţă un loc de cazare ieftin la rulote sau în corturi, aşa că ne-am pomenit în aceeaşi situaţie ca o seară înainte, adică două fete fără prea mulţi bani în buzunar, flămînde, într-un oraş străin, în ţară străină. Deja se înnoptase. Ce era de făcut? Ori să deznădăjduiam, ori să ne lăsam cu totul la mîna lui Dumnezeu. Ţinîndu-se după mine ca puiul după mama ei, colega mea de suferinţă îngăima ceva la un moment dat, dar eu i-am zis: „Taci, că mă gîndesc”. Atunci i-am adresat lui Dumnezeu cu toată sinceritatea, fără să mă plîng şi fără să am vreo pretenţie, aceste cuvinte: „Doamne, dacă Tu crezi că este mai bine pentru noi să petrecem noaptea aceasta pe o bancă în parc, fără să ne spălăm şi fără să mîncăm, atunci facă-se voia Ta. Dar dacă ai vreun alt plan, atunci ajută-ne. Însă repede, urgent!”. Şi am încheiat astfel. Peste doar cîteva minute, am auzit pe cineva strigîndu-ne din urmă: „Koritsia, koritsia!” (adică „Fetelor, fetelor!”). Aşa cum mă aşteptam fără să mă îndoiesc, astfel s-au desfăşurat lucrurile, încît am rămas în acea noapte la femeia care tocmai ne strigase, unde am avut parte de toate condiţiile la care tînjisem.
Destule alte lucruri minunate s-au petrecut în această excursie-pelerinaj, încît în cele din urmă, întorcîndu-ne înapoi în Salonic şi coborînd în gară, Dumnezeu a aranjat să fim duse cu taxiul pînă la cămin de o doamnă binevoitoare, pe care o ajutasem puţin la bagaje. Pînă să ies din staţia de tren, m-am întrebat: „De ce, oare, vrea Dumnezeu să mergem acasă cu taxiul neplătit de noi? Nu ne-a ajutat, oare, îndeajuns pînă acum?” Se pare, însă, că El ştia mai bine ce făcea, pentru că ieşind din gară, am văzut că afară ne aştepta cea mai groaznică furtună pe care o văzusem în viaţa mea, astfel că nici mijloacele de transport în comun aproape că nu mai mergeau. Dumnezeu a avut grijă de noi pînă la sfîrşit, încît am trecut prin toate în chip preaminunat, iar la sfîrşitul pelerinajului de mai multe zile printr-o ţară străină, bursa noastră de student era aproape neatinsă (voi scrie pe larg cu o altă ocazie întreaga poveste a acestei călătorii de neuitat).
CONCLUZIILE AUTOAREI
Cum s-a făcut că în aceste situaţii am primit ajutor rapid şi necondiţionat? Cel puţin eu personal nu aveam cum să fiu o creştină trăitoare, plină de virtuţi şi evlavie, ca să merit ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce cu nici două luni înainte, hălăduiam prin Europa de Vest, căutînd pe acolo sensuri profunde, şi cu toate acestea, Dumnezeu ne-a ajutat mai presus de aşteptări. De ce? Pentru că ne epuizasem toate posibilităţile de a găsi vreo soluţie. Ajunsesem la capătul capătului resurselor. Iar acolo unde omul îşi încheie lucrarea lui personală, începe lucrarea lui Dumnezeu.
Ca să revin la vizionarea filmului despre care vorbeam la început, atîta neputinţă am simţit văzîndu-l, mai ales cînd am înţeles că cei care nu vor primi CIP-ul nu numai că nu vor putea să cumpere nimic, dar nici măcar să-şi plătească taxele la stat, drept care vor fi consideraţi infractori şi vor fi închişi în puşcării, încît am abandonat cu totul orice soluţie proprie de salvare. Mintea mea a înţeles, în inconştient, că nu mai aveam nicio şansă, aşa că s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu. Deja începuse să se facă voia Lui. Din momentul acela, în mod firesc, m-am umplut de nădejdea Lui şi mi-a dispărut orice frică.
Soluţiile la care recurge Dumnezeu ca să ne ajute sînt pe măsura a ceea ce ni se întîmplă. În situaţii extreme, soluţiile sînt, de asemenea, extreme. Dacă în viaţa de zi cu zi, Dumnezeu este discret, atunci cînd lucrurile sînt grave, El Se manifestă, intervenind în chip simţit. Iată că într-o simplă excursie făcută mai mult pentru distracţie decît pentru închinare, Dumnezeu ne-a purtat pe aripi de îngeri, avînd grijă să nu cheltuim prea mult. Atunci, cum va fi pentru cei care vor fi nevoiţi în numele lui Hristos să plece în pustiu, fără niciun ban şi fără vreo altă resursă proprie de supravieţuire? Dacă vom alege calea muceniciei, chiar de vom fi nevrednici şi păcătoşi precum tîlharul, dar vom sta de-a dreapta lui Hristos, vom avea parte de harul şi privilegiile de care s-au bucurat sfinţii şi mărturisitorii lui Dumnezeu din toate timpurile.
Nu vom fi singuri. Ne vom avea unii pe ceilalţi şi toţi Îl vom avea pe Hristos în noi şi în mijlocul nostru. Dacă vom fi prigoniţi, va fi cu noi. Dacă vom fi închişi, ne va sta alături. Cînd vom fugi în munţi, ne va îmbărbăta, ne va scoate în cale oamenii şi situaţiile potrivite, pentru a scăpa cu viaţă noi şi copiii noştri, neatinşi de păcatul cel mare, iar de va fi timpul să mucenicim, vom vedea cerurile deschise dinaintea ochilor.
Chinurile noastre nu vor fi nici pe departe ca ale acelora care au pătimit în primii ani ai creştinismului, căci aceia, pe lîngă chinurile sufletului, au fost arşi cu foc, rupţi în bucăţi, aruncaţi la fiare, răstigniţi, înecaţi sau tăiaţi de sabie. Pentru că generaţiile de astăzi sînt cu mult mai slabe decît cele de odinioară, noi nu vom fi încercaţi cu asemenea chinuri. Suferinţele vor fi în cazul nostru aproape exclusiv de natură spirituală. Asta numai dacă vrem să le primim, căci dacă Îl vom avea pe Hristos, nici acestea nu ne vor atinge prea mult. Nu are de ce să ne fie frică, decît dedependenţele pe care ni le-am format şi de înşelare. Adică de propriile noastre comodităţi şi slăbiciuni. Batjocura, prigonirea şi foamea sînt cele mai mici dintre relele cu care diavolul i-a înspăimîntat de-a lungul timpului pe cei hotărîţi să mărturisească. Iar dacă chinurile vor fi mai mari, şi puterea pe care o vom primi va fi cu atît mai mare.
În anii hotărîţi pentru prigoană, nu va fi foarte greu pentru niciunul dintre noi, pentru că nimeni nu va mărturisi cu propria lui putere, ci cu puterea deplină pe care o va primi de la Dumnezeu. Cu a noastră putere şi vrednicie nu se vor face decît luarea hotărîrii clare de a nu primi pecetluirea şi căutarea spre ajutorul ceresc.
Nimeni nu ştie cu siguranţă cînd se vor întîmpla toate acestea. Poate va fi în timpul vieţii noastre, poate va fi în timpul copiilor sau nepoţilor noştri. Nu cunoaştem. Putem numai să bănuim. Ştim, însă, că vremea se apropie. Nu se cuvine să vrem să îndepărtăm timpul prigonirii celei mari, pentru că generaţiile care vin vor fi mai slabe decît generaţia noastră, iar pe de altă parte, nu e drept să vrem să pătimească în locul nostru copiii născuţi din noi. Se cuvine, însă, să ne pregătim. Lupta a început!Să ne rugăm ca cei mai slabi dintre noi să-şi găsească sfîrşitul pînă în acele vremuri, ca alţii slabi să nu se nască, iar cei care trăim încă să fim puternici.
Acum, statul încearcă pe de o parte să ne înrobească, pe de altă parte să ne intimideze. Trebuie ca şi noi, la rîndul nostru, să-l intimidăm. Nu în speranţa de a-l doborî şi nu pentru a amîna clipele dezastrului pînă după moartea noastră, ci pentru ca să căpătăm puteri şi încredere în noi înşine şi în Dumnezeu pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a face în aşa fel încît în vremurile de prigoană, să fim luaţi în considerare, căci dacă nu vom lupta şi nu ne vom opune, vom ajunge să fim încipaţi ca animelele, cărora nu li se cere consimţămîntul. Pe de altă parte, această luptă ne căleşte şi ne ajută să ne educăm copiii în mod corect, pentru că şi ei trebuie să fie pregătiţi pentru acele încercări. Cel mai mare cîştig dintre toate al acestei lupte poate fi acela că prin ea, tot mai mulţi oameni vor conştientiza pericolul şi se vor opune dictaturii fără precedent care se apropie.
Pe lîngă această luptă, creştinul mai are una, mai importantă, şi anume aceea de a rămîne în Hristos. Lupta împotriva Antihristului nu va putea fi cîştigată prin eroisme, ci numai prin harul atotputernic al lui Dumnezeu. De aceea, este absolută nevoie ca atît cît mai avem timp, să nimicim (micro)chipul antihristului din noi, cel care ne-ar putea îndemna să ne autodistrugem prin primirea mărcii lui Antihrist, şi să-l înlocuim cu chipul (icoana) lui Hristos. Să Îl dobîndim pe Hristos în noi şi să fim una cu El, căci atunci cînd va veni vremea, fără nicio îndoială că Hristosul din noi nu va întinde mîna ca să fie încipat. Cu a Lui milostivire vom scăpa de pierzanie cu toţii, fără nicio excepţie, numai să vrem!
teoria conspiratiei
Vreme de mai mulţi ani, am scormonit internetul în căutare de noi şi noi materiale despre ce se întîmplă dincolo de aparenţe, mai precis despre subiecte precum planurile masonice de dominare a lumii, microcipuri şi alte asemenea. Niciodată nu mi-a fost, însă, mai frică să urmăresc asemenea subiecte ca acum, recent, cînd dintr-odată, am văzut că ceea ce uneori părea a fi doar o „teorie a conspiraţiei” s-a materializat în ţara noastră mult mai devreme decît s-ar fi aşteptat aproape oricine. Am început, ca mulţi dintre oameni, să mă gîndesc serios la cele ce se vor întîmpla poate chiar în timpul vieţii noastre. Sentimentul de frică şi chiar de panică a ajuns la apogeu cînd, deunăzi, m-am încumetat în sfîrşit să mă uit la cele două filme prezentate recent de Altermedia în care Katherine Albrecht, fondatoarea CASPIAN(Consumers Against Supermarket Privacy Invasion and Numbering) prezintă în amănunt o viziune suficient de clară şi completă a ceea ce ne aşteaptă pe toţi, începînd de la introducerea chipurilor RFID în obiecte şi pînă la însemnarea oamenilor cu numărul lui Antihrist. Am urmărit cele două filme cu mare atenţie, cu un sentiment de teamă manifestă, pînă la final cînd, închizînd pagina de internet respectivă şi apucîndu-mă să fac cu totul altceva, am observant un lucru mai mult decît ciudat. Cu toate că abia vizionasem un film care mă tulburase nespus, la cîteva zeci de secunde după aceea, mă simţeam atît de bine dispusă, de parcă tocmai aş fi văzut un film bun de comedie sau de aventuri.
Pentru moment, am rămas perplexă. Ani de zile mi-a fost frică de aceste subiecte, iar acum, dintr-odată, eram veselă şi parcă eliberată de povară. M-am întrebat care putea să fie cauza, iar gîndul m-a purtat imediat spre un şir de întîmplări din trecut.
ACUM VREO 9 ANI, ÎNTR-O VARĂ ...
... avînd o bursă de studiu în Grecia, după ce am încasat banii de bursă, împreună cu o colegă româncă de la Universitatea Aristotel din Salonic, ne-am avîntat în necunoscut, dorind să ajungem pînă în Livadia, locul unde se află mîna Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe. Cu toate că eram mai mică la vîrstă decît colega mea, eram singura cu adevărat responsabilă de soarta noastră, pentru că ştiam limba greacă. După mai multe aventuri, am ajuns în cele din urmă la destinaţie. Căldură înnebunitoare, niciun mijloc de transport înapoi, pentru că deja se făcuse tîrziu, bani insuficienţi de hotel, iar mănăstirea unde se aflau sfintele moaşte era închisă pînă mai tîrziu, după obiceiul grecilor. Deznădejdea nu era departe de niciuna din noi două. Din momentul acela, ceva s-a întîmplat. Am înţeles în sinea mea că nu mai aveam ce face. Eram amîndouă cu totul în mîna lui Dumnezeu. Şi bineînţeles că atunci şi numai atunci s-a petrecut minunea. M-am aşezat pe o bancă dinaintea mănăstirii, în soarele dogoritor, şi aşteptam. „Ce aşteptăm aici, în soare?”, a protestat prietena mea. „Nu ştiu. Mai stăm aici puţin să aşteptăm”. Nu au trecut prea multe minute şi dintr-odată, o femeie s-a îndreptat spre noi, probabil mirată de prezenţa noastră în acel loc, în plin soare. Şi după cum presimţeam, astfel s-au desfăşurat lucrurile, încît am înnoptat la ea, avînd astfel posibilitatea nu numai de a avea un loc moale unde să dormim şi să servim o masă caldă, dar şi să ne închinăm la sfintele moaşte, lucru pe care ni-l doream atît de mult şi pentru care, de fapt, ajunsesem în acel loc.
A doua zi, încurajate de ajutorul pe care îl primisem cu totul neaşteptat de la Dumnezeu, am hotărît noi, cele două călătoare, să întindem coarda şi mai mult şi să mergem şi la Meteora. Dat fiind faptul că ne-am oprit în călătoria noastră şi la Oracolul din Delfi, nu am mai reuşit să ajungem în aceeaşi seară pînă la Meteora, unde am fi găsit cu siguranţă un loc de cazare ieftin la rulote sau în corturi, aşa că ne-am pomenit în aceeaşi situaţie ca o seară înainte, adică două fete fără prea mulţi bani în buzunar, flămînde, într-un oraş străin, în ţară străină. Deja se înnoptase. Ce era de făcut? Ori să deznădăjduiam, ori să ne lăsam cu totul la mîna lui Dumnezeu. Ţinîndu-se după mine ca puiul după mama ei, colega mea de suferinţă îngăima ceva la un moment dat, dar eu i-am zis: „Taci, că mă gîndesc”. Atunci i-am adresat lui Dumnezeu cu toată sinceritatea, fără să mă plîng şi fără să am vreo pretenţie, aceste cuvinte: „Doamne, dacă Tu crezi că este mai bine pentru noi să petrecem noaptea aceasta pe o bancă în parc, fără să ne spălăm şi fără să mîncăm, atunci facă-se voia Ta. Dar dacă ai vreun alt plan, atunci ajută-ne. Însă repede, urgent!”. Şi am încheiat astfel. Peste doar cîteva minute, am auzit pe cineva strigîndu-ne din urmă: „Koritsia, koritsia!” (adică „Fetelor, fetelor!”). Aşa cum mă aşteptam fără să mă îndoiesc, astfel s-au desfăşurat lucrurile, încît am rămas în acea noapte la femeia care tocmai ne strigase, unde am avut parte de toate condiţiile la care tînjisem.
Destule alte lucruri minunate s-au petrecut în această excursie-pelerinaj, încît în cele din urmă, întorcîndu-ne înapoi în Salonic şi coborînd în gară, Dumnezeu a aranjat să fim duse cu taxiul pînă la cămin de o doamnă binevoitoare, pe care o ajutasem puţin la bagaje. Pînă să ies din staţia de tren, m-am întrebat: „De ce, oare, vrea Dumnezeu să mergem acasă cu taxiul neplătit de noi? Nu ne-a ajutat, oare, îndeajuns pînă acum?” Se pare, însă, că El ştia mai bine ce făcea, pentru că ieşind din gară, am văzut că afară ne aştepta cea mai groaznică furtună pe care o văzusem în viaţa mea, astfel că nici mijloacele de transport în comun aproape că nu mai mergeau. Dumnezeu a avut grijă de noi pînă la sfîrşit, încît am trecut prin toate în chip preaminunat, iar la sfîrşitul pelerinajului de mai multe zile printr-o ţară străină, bursa noastră de student era aproape neatinsă (voi scrie pe larg cu o altă ocazie întreaga poveste a acestei călătorii de neuitat).
CONCLUZIILE AUTOAREI
Cum s-a făcut că în aceste situaţii am primit ajutor rapid şi necondiţionat? Cel puţin eu personal nu aveam cum să fiu o creştină trăitoare, plină de virtuţi şi evlavie, ca să merit ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce cu nici două luni înainte, hălăduiam prin Europa de Vest, căutînd pe acolo sensuri profunde, şi cu toate acestea, Dumnezeu ne-a ajutat mai presus de aşteptări. De ce? Pentru că ne epuizasem toate posibilităţile de a găsi vreo soluţie. Ajunsesem la capătul capătului resurselor. Iar acolo unde omul îşi încheie lucrarea lui personală, începe lucrarea lui Dumnezeu.
Ca să revin la vizionarea filmului despre care vorbeam la început, atîta neputinţă am simţit văzîndu-l, mai ales cînd am înţeles că cei care nu vor primi CIP-ul nu numai că nu vor putea să cumpere nimic, dar nici măcar să-şi plătească taxele la stat, drept care vor fi consideraţi infractori şi vor fi închişi în puşcării, încît am abandonat cu totul orice soluţie proprie de salvare. Mintea mea a înţeles, în inconştient, că nu mai aveam nicio şansă, aşa că s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu. Deja începuse să se facă voia Lui. Din momentul acela, în mod firesc, m-am umplut de nădejdea Lui şi mi-a dispărut orice frică.
Soluţiile la care recurge Dumnezeu ca să ne ajute sînt pe măsura a ceea ce ni se întîmplă. În situaţii extreme, soluţiile sînt, de asemenea, extreme. Dacă în viaţa de zi cu zi, Dumnezeu este discret, atunci cînd lucrurile sînt grave, El Se manifestă, intervenind în chip simţit. Iată că într-o simplă excursie făcută mai mult pentru distracţie decît pentru închinare, Dumnezeu ne-a purtat pe aripi de îngeri, avînd grijă să nu cheltuim prea mult. Atunci, cum va fi pentru cei care vor fi nevoiţi în numele lui Hristos să plece în pustiu, fără niciun ban şi fără vreo altă resursă proprie de supravieţuire? Dacă vom alege calea muceniciei, chiar de vom fi nevrednici şi păcătoşi precum tîlharul, dar vom sta de-a dreapta lui Hristos, vom avea parte de harul şi privilegiile de care s-au bucurat sfinţii şi mărturisitorii lui Dumnezeu din toate timpurile.
Nu vom fi singuri. Ne vom avea unii pe ceilalţi şi toţi Îl vom avea pe Hristos în noi şi în mijlocul nostru. Dacă vom fi prigoniţi, va fi cu noi. Dacă vom fi închişi, ne va sta alături. Cînd vom fugi în munţi, ne va îmbărbăta, ne va scoate în cale oamenii şi situaţiile potrivite, pentru a scăpa cu viaţă noi şi copiii noştri, neatinşi de păcatul cel mare, iar de va fi timpul să mucenicim, vom vedea cerurile deschise dinaintea ochilor.
Chinurile noastre nu vor fi nici pe departe ca ale acelora care au pătimit în primii ani ai creştinismului, căci aceia, pe lîngă chinurile sufletului, au fost arşi cu foc, rupţi în bucăţi, aruncaţi la fiare, răstigniţi, înecaţi sau tăiaţi de sabie. Pentru că generaţiile de astăzi sînt cu mult mai slabe decît cele de odinioară, noi nu vom fi încercaţi cu asemenea chinuri. Suferinţele vor fi în cazul nostru aproape exclusiv de natură spirituală. Asta numai dacă vrem să le primim, căci dacă Îl vom avea pe Hristos, nici acestea nu ne vor atinge prea mult. Nu are de ce să ne fie frică, decît dedependenţele pe care ni le-am format şi de înşelare. Adică de propriile noastre comodităţi şi slăbiciuni. Batjocura, prigonirea şi foamea sînt cele mai mici dintre relele cu care diavolul i-a înspăimîntat de-a lungul timpului pe cei hotărîţi să mărturisească. Iar dacă chinurile vor fi mai mari, şi puterea pe care o vom primi va fi cu atît mai mare.
În anii hotărîţi pentru prigoană, nu va fi foarte greu pentru niciunul dintre noi, pentru că nimeni nu va mărturisi cu propria lui putere, ci cu puterea deplină pe care o va primi de la Dumnezeu. Cu a noastră putere şi vrednicie nu se vor face decît luarea hotărîrii clare de a nu primi pecetluirea şi căutarea spre ajutorul ceresc.
Nimeni nu ştie cu siguranţă cînd se vor întîmpla toate acestea. Poate va fi în timpul vieţii noastre, poate va fi în timpul copiilor sau nepoţilor noştri. Nu cunoaştem. Putem numai să bănuim. Ştim, însă, că vremea se apropie. Nu se cuvine să vrem să îndepărtăm timpul prigonirii celei mari, pentru că generaţiile care vin vor fi mai slabe decît generaţia noastră, iar pe de altă parte, nu e drept să vrem să pătimească în locul nostru copiii născuţi din noi. Se cuvine, însă, să ne pregătim. Lupta a început!Să ne rugăm ca cei mai slabi dintre noi să-şi găsească sfîrşitul pînă în acele vremuri, ca alţii slabi să nu se nască, iar cei care trăim încă să fim puternici.
Acum, statul încearcă pe de o parte să ne înrobească, pe de altă parte să ne intimideze. Trebuie ca şi noi, la rîndul nostru, să-l intimidăm. Nu în speranţa de a-l doborî şi nu pentru a amîna clipele dezastrului pînă după moartea noastră, ci pentru ca să căpătăm puteri şi încredere în noi înşine şi în Dumnezeu pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a face în aşa fel încît în vremurile de prigoană, să fim luaţi în considerare, căci dacă nu vom lupta şi nu ne vom opune, vom ajunge să fim încipaţi ca animelele, cărora nu li se cere consimţămîntul. Pe de altă parte, această luptă ne căleşte şi ne ajută să ne educăm copiii în mod corect, pentru că şi ei trebuie să fie pregătiţi pentru acele încercări. Cel mai mare cîştig dintre toate al acestei lupte poate fi acela că prin ea, tot mai mulţi oameni vor conştientiza pericolul şi se vor opune dictaturii fără precedent care se apropie.
Pe lîngă această luptă, creştinul mai are una, mai importantă, şi anume aceea de a rămîne în Hristos. Lupta împotriva Antihristului nu va putea fi cîştigată prin eroisme, ci numai prin harul atotputernic al lui Dumnezeu. De aceea, este absolută nevoie ca atît cît mai avem timp, să nimicim (micro)chipul antihristului din noi, cel care ne-ar putea îndemna să ne autodistrugem prin primirea mărcii lui Antihrist, şi să-l înlocuim cu chipul (icoana) lui Hristos. Să Îl dobîndim pe Hristos în noi şi să fim una cu El, căci atunci cînd va veni vremea, fără nicio îndoială că Hristosul din noi nu va întinde mîna ca să fie încipat. Cu a Lui milostivire vom scăpa de pierzanie cu toţii, fără nicio excepţie, numai să vrem!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)