Crezul ortodox.

Acasa in Romania

Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.

sufletortodox-valy

Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.
Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.
Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.
Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
Elementara deșteptăciune e o îndatorire.
Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.
În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.
Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.
Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.

sufletortodox-

valy

mandria si smerenia.

Bună dimineața!
O duminica binecuvântată!

sufletortodox-valy

OTRAVA MANDRIEI, Mama tuturor pacatelor, Dumnezeu Te Iubeste

http://sufletortodox-valy.blogspot.com/

OTRAVA MANDRIEI, Mama tuturor pacatelor.

OTRAVA MANDRIEI, Mama tuturor pacatelor, Dumnezeu Te Iubeste

CEL MAI MARE PACAT CE OSANDESTE SUFLETUL LA  SUFERINTA SI MOARTE 

Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.

Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.

Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando­rii”. In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta!

Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste ma­nia persecutiei.

Mania grandorii si mania persecutiei sunt ce­le mai raspandite forme de boala sufleteasca. Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exa­gerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.

Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de ace­ea ajunge cateodata la deznadejde, hula, insela­re, iar uneori si la sinucidere.

In stadiul de inceput, mandria este greu de re­cunoscut. Doar un duhovnic incercat sau un psi­holog incercat poate stabili fara gres aceasta pa­tima atunci cand ea se afla in fasa.

Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine.

 Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hoho­teste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu“, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.

In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in­dreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.

In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el ince­pe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familii­le altora.

In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fires­te, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni­meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu toti. Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. 

Sufle­tul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon­streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.

In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclu­siv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al­tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelep­ciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi ince­teaza de tot sa se mai roage. 

Starea lui sufleteas­ca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.
Cum sa recunoastem trufia din noi?

La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:

„Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, im­potriva voii tale. Daca in tine ia nastere in pri­mul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.

Daca pana si cele mai mici nereusite te intris­teaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si re­ce fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca atunci cand vezi restristile altora, fie aces­tia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pen­tru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:
“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.
„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa­tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”

“Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Postată acum 5th February de Valy Bratileanu

Sfântul Siluan Athonitul

http://sufletortodox-valy.blogspot.com/

http://sufletortodox-valy.blogspot.com/

Rugăciune.

Rugăciune :

,, Stăpâne Dumnezeule, Părinte Atotputernice, Doamne, Fiule Unule - Născut, Iisuse Hristoase și Duhule Sfinte , o Dumnezeire, o Putere , miluiește-ma pe mine , păcătosul, și ,cu judecățile care știi, mântuiește- mă pe mine , nevrednicul robul Tău, că binecuvantat ești în vecii vecilor. Amin.

Să ceri cu sufletul curat.

Când te apleci în rugăciune
Să nu te rogi doar pentru tine,
Să nu te minți, să nu acuzi,
Să nu blestemi, să nu te scuzi.

Să ceri de sus spre trebuință,
O pâine numai și-o velință.
Și nu privi cu ochi murdar
Ce alții au primit în dar.

Un lucru poate-ai înțeles:
Că fiecare a ales
De bunăvoie să dea plată
Un preț pe crucea ce o poartă.

Să ceri cu sufletul curat
Să ți se ierte ce-ai iertat.
Și nu uita că pe pământ
Ai rodul celor ce-ai făcut.

Când toate-acestea le vom ști
Nu vom mai plânge, nici jeli
Și-om înțelege că am luat
Atât cât noi ne-am mãsurat.

10 comentarii

36 distribu

Sfaturi duhovnicesti ale Parintelui Tadei de la Vitovnita.

Sfaturi duhovnicesti ale Parintelui Tadei de la Vitovnita

PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

  Dumnezeul nostru a venit aici printre noi, ca să ne readucă la starea dintâi în care ne-a creat. El a făcut totul ca omul să-L înţeleagă. Ar fi putut să mântuiască neamul omenesc şi altfel, dar omul, când a căzut întregul lui aparat gânditor lăuntric s-a zdruncinat, şi l-a făcut neputincios spre bine. 
Omul a căzut sub puterea duhurilor rele, de bunăvoie s-a predat puterii şi s-a înrobit acestora.
Răul care există nu a fost creat de Dumnezeu. Răul este de la duhurile cugetătoare, gânditoare care au căzut de la dragostea lui Dumnezeu, care s-au întors spre propria lor persoană (ei înşişi) şi au rămas nesupuşi; şi care au început să cugete (mediteze) la propria deşteptăciune (inteligenţă). Dar oricât de mult s-ar trudi orice putere cugetătoare, care nu este unită cu Izvorul vieţii, să săvârşească şi să spună (grăiască,înveţe) ceva bun, toate acele cuvinte frumoase şi tot ceea ce face este presărat cu duhoarea iadului, căci unul este Dumnezeu – Izvorul păcii şi al bucuriei, al dragostei, al dreptăţii şi al bunătăţii.
Toate fiinţele create sunt limitate, iar ceea ce este limitat nu este desăvârşit, ci este dat fiinţelor create să se desăvârşească.
Însă, fiinţele create au căzut. Mai întâi, unii îngeri nu şi-au păzit vrednicia, iar apoi, din pizma acestor duhuri rele au căzut şi strămoşii noştri Adam şi Eva. Astfel s-a ancorat şi în noi aceasta însuşire – pizma diavolească (demonică). Pizma nu se dă înapoi de la nimic, chiar şi lui Dumnezeu în faţă îi vorbeşte potrivnic, totdeauna şi în tot locul. 

Ce face pizma? Duhul diavolesc, pizma duce permanent şi neîncetat război împotriva dreptăţii, împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire desăvârşită, iar pizma nu rabdă ca cineva să facă vreun bine aproapelui său. Iar când Domnul, Care este iubire desăvârşită, a vindecat pe femeia bătrână, bolnavă, gârbovă de 18 ani, de îndată s-a ivit şi cel rău şi a început lupta, căci pizma nu rabdă să vadă cum se face bine cuiva. 
Pizma neîncetat pizmuieşte, pe toţi şi în toate.
Unul dintre Părinţii de Dumnezeu purtători, Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir (s-a arătat monahului Teofan, care a vieţuit în veacul al XIII-lea într-o peşteră) a lămurit multe din tainele Împărăţiei Cerurilor. El spune că pizma este pecetea antihristului în inima omului. Vedeţi ce lucru înfricoşător este! Iar noi îl pizmuim pe aproapele nostru atât de des, chiar şi pe rudele noastre le pizmuim pentru ceva, şi nu acordăm atenţie tămăduirii (de pizmă), revenirii în sine.
Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Ca Om desăvârşit, El cuprinde toate cu iubire, cu iubirea Sa nesfârşită. Ca om este iubitor cu fiecare suflet care se apropie de El. 
Nouă, totuşi, parcă această iubire a lui Dumnezeu ni se pare îndepărtată, că Dumnezeu este foarte departe de noi. In realitate, noi suntem departe (ne îndepărtăm) (de Dumnezeu). Iar El nu se poate desparţi de noi, căci El este viaţă. El este Iubire. O, oare când vom avea şi noi faţă de El aceeaşi dragoste şi când ne vom apropia de El ca de un prieten adevărat! 
Noi însă, nu ne apropiem de El astfel, ci oarecum rezervat (cu reţinere), oarecum distant (reţinut, rece, formal); şi când ne rugăm şi când facem un bine, suntem oarecum peste măsură de formali (reţinuţi). Iar El vrea ca noi să fim fireşti. El ne-a arătat acesta prin felul in care a trăit printre noi: simplu, smerit şi blând. Aşa cum ne-a creat Domnul, aşa trebuie să ne apropiem de El; simpli ca un copil nevinovat trebuie să ne apropiem de El. 

Domnului îi sunt dragi faptele bune pe care le săvârşim (facem). Milostenia şi tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră, spre folosul semenilor noştri şi al Bisericii, toate sunt plăcute (dragi) lui Domnului. Dar cea mai dragă şi mai plăcută Domnului este dragostea nevinovată (curată), simplă şi copilărească, care se lipeşte de inima Sa. Iată ce este cel mai drag şi ce vrea El de la noi. Şi fiecare suflet (om) poate face asta. Şi bogatul, şi săracul, şi bătrânul şi cel tânăr… 

Parcă mă întorc permanent la acesta temă, repet asta neîncetat, să învăţăm cum să ne apropiem de Părintele nostru (Ceresc), cum să ne apropiem de El cu inima şi întreaga noastră fiinţă, cum să îi fim dragi aşa precum sunt Îngerii şi Sfinţii. 
Căci noi suntem foarte întinaţi şi necuraţi. Dumnezeu, atunci când ne apropiem de El din inimă, nu priveşte (caută) la întinarea şi necurăţia noastră, ci ne primeşte (acceptă) de îndată. Când greşim cu ceva faţă de Părintele nostru să ne apropiem de El din inimă, căci El ne iartă totul ca şi cum nu ar fi fost nimic. 

El, Domnul nostru, este nemărginit în dragostea Lui negrăită. Ar trebui să ne apropiem de El sincer şi să fim neîncetat cu El, căci El este totdeauna cu noi. El pune în mişcare viaţa noastră şi vrea ca noi să Îl înţelegem şi să-l pricepem. Întreaga Sa viaţă pământească a fost naturală (firească), astfel încât omul să o poate înţelege. 
El a spus că este iubire, ne-a explicat că atât a îndrăgit (iubit) Dumnezeu lumea încât la dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru mântuirea omului. Ne-a descoperit taine. Ne-a descoperit multe. Ne-a ridicat mai presus de toată făptura. Firea omenească ridicată mai presus de toate făpturile (uşla) în taina Sfintei şi de viaţă dătătoarei Treimi. 

Dar ce putem noi, ca oameni, să ne dorim mai mult decât să fim una cu Dumnezeul nostru, cu Părintele nostru? Pentru aceasta, ar trebui, în scurta noastră viaţă de aici, să învăţăm cum să ne apropiem de El. 
Căci noi putere proprie nu avem, trebuie să ne apropiem de El precum copii simpli şi nevinovaţi, din inimă, să-L rugăm să ne înveţe cum să fim buni, cum să-L iubim puternic aşa cum Îl iubeşte Maica Preasfântă, Îngerii şi Sfinţii.
Nu ne va lăsa Domnul orfani dacă Îi suntem permanent aproape din inimă. El aşteaptă ca inima noastră, sufletul nostru să se aprindă şi mai puternic în dorinţa şi dorul (dorire, tânjire) după El. Fie să nu cădem niciodată de la El şi din dragostea Lui. 

Adesea, aici pe pământ, se abat asupra noastră multe necazuri şi greutăţi, iar toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit. 
Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu atunci încetează şi suferinţele şi necazurile pentru noi. Căpătăm atunci o cu totul altă înţelegere a vieţii. Nu mai cugetăm după veacul acesta, aşa cum lumea cugetă. Înţelegem totul altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor (alintător,blând). Toate ne sunt pentru că toate sunt dragi lui Dumnezeu. Noi suntem creaţia Lui şi tot ceea ce a fost creat este al Lui. 

Iată, ferice de mine, după cum vedeţi, trebuie să ne tămăduim. Să nu primim pizma în inimă. Căci inima năruieşte (spulberă) pacea lăuntrică şi liniştea sufletului. 
De pildă, suntem liniştiţi şi paşnici şi vine la noi un prieten şi ne povesteşte despre cineva care odată ne-a făcut mult rău că a ajuns bine (s-a realizat), şi fiindcă nu l-am iertat deîndată se iveşte în noi duhul pizmei. Iată cum nu acordăm atenţie. Trebuie să fim neîncetat în rugăciune şi să nu primim cursele duhului pizmei. 
Sfinţii Părinţi spun: dacă respingem ispita duhului răutăţii (urii,mâniei) dobândim biruinţa fără luptă. Ei au vorbit aşa din experienţă. Dacă respingem prilejul (ispita) biruinţa este dobândită fără luptă! 
Duhurile de sub ceruri ne atrag (ispitesc) neîncetat în cursa gândurilor. 
Când Sfântul Antonie cel Mare a văzut cate feluri de mreje întind duhurile rele de sub cer a oftat şi a zis: „Dumnezeul meu, cine poate să se ferească de aceasta?” Şi a auzit glas: „Numai cei smeriţi şi blânzi trec prin ele. Ia acestea (mrejele) nici măcar nu-i ating .” 




PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

Sfaturile unui calugar de la muntele Athos.

Sfaturile unui calugar de la muntele Athos

ORICE CRESTIN TREBUIE SA STIE...

,,Daca copilul  tau ( sau un alt membru al familiei )  nu da a atentie  indrumarilor  tale  duhovnicesti si este nepasator fata de acestea , citeste cate un Acatist al Maicii Domnului special pentru acesta , caci Ingerul lui Pazitor  va sta  in  genunchi in fata Mantuitorului implorand mila si iertare pentru sufletul lui,,. Si chiar daca acesta nu se va indrepta, la moartea acestuia, rugaciunile  si lacrimile tale  il pot ajuta enorm.,,

,,Ca sa coboare binecuvantarea asupra casei tale, sa ai casa sfintita, apoi sa faci sfestanie casei mai des, iar in fata icoanelor sa nu lipseasca candela cu ulei pentru cei vii si candela sa arda neincetat pentru cei adormiti si macar de trei ori pe saptamana aprinde cate un bob de tamaie in fata icoanelor.
Sa nu treaca macar o zi sa nu faci metanii mari, macar zece ( o metanie inseamna iertarea a 3 pacate ), sa dai milostenie pentru sufletele celor adormiti, si zi rugaciunea lui Iisus macar de o mie de ori pe zi. ,,

,,Daca ai in drumul tau spre servici 3 biserici, intra si lasa acolo Acatiste si Pomelnice pentru cei ai casei, cei adormiti, rude si prieteni. Si intotdeauna sa-i pomenesti ( pe nume ) la sfarsitul rugaciunilor tale de dimineata si de seara.,, 

,,La biserica, in timpul Sfintei Liturghii, concetreaza-te din toata puterea asupra cuvintelor parintelui si incearca sa le treci prin inima ta. Nu uita sa aprinzi lumanari la biserica, si o lumanare  in plus - pentru binefacerile Domnului  , o lumanare- pentru iertarea pacatelor celor pe care nimeni nu-i pomenesc...,,

,,Cand scrii Acatiste, nu uita sa-l treci pe parintele duhovnic, iar la sfarsitul Acatistului ( sau Pomelnicului ) scrie asa : ,, si cu toti ai lor din neam in neam.Daca ai stiinta ca cineva ( vecin, prieten, profesor, ruda ) a trecut la Domnul, sa-l treci in pomelnicul tau ( fa o milostenie ). Acelas lucru sa-l faci si cand trimiti Acatiste, Pomelnice la Manastirile din tara si din strainatate,,

,,,Cand pleci la Sfintele Slujbe de la biserica/ manastire, ia  macar o pâine si cateva legume/fructe  si lasa-le acolo- pentru cei flamanzi si sarmani ( fa milostenie ).,,

,,Cand termini de citit Acatistul, Paraclisul sau Psaltirea, nu uita sa-l rogi pe Domnul sa-ti daruiasca ( si familiei/rudelor  tale )  : iertare de pacate, minte luminata, gand si inima curata, curatire de patimi si de desfacerea de toate legaturile diavolesti, trezvie, darul rugaciunii curate, lacrimi de pocainta, intelepciune, ocrotire de tot raul, Har, Inger Pazitor , bunatate, blandete, pricepere, tamaduire sufleteasca si trupeasca, tarie in credinta, darul iertarii ,,mantuire in aceasta viata.,,

,,Cand ai necaz mare, sau cineva din cei dragi ai tai , spovedeste-te, apoi   tine post 40 de zile ( si post la ''gura'', inima, fapte, simtaminte') si citeste in genunchi, in fata icoanei  Paraclisul Maicii Domnului si lasa Acatist ( 40 de Acatiste cu problema respectiva ) la parintele tau duhovnic si la alte manastiri.Milostenia sa nu lipseasca. Si mila si indurarea Domnului va veni degraba.,,

,,Cand pleci in casa unui crestin, daruieste-i o carte crestin- ortodoxa  sau un Acatist.,,

,,Citeste cat mai multe carti duhovnicesti, Sfanta Scriptura, roaga-te des/neincetat, caci cuvintele din ele sunt de la Duhul cel Sfânt al Domnului  si astefel se '' hraneste '' si sufletul tau. ,,

 ,, Pentru cel ce doreste si cauta mantuirea in acesta viata  : indeparteaza-te de aglomeratie, galagie, lucruri si evenimente inutile, vorba desarta, filme, muzica ne-crestina - absolut tot ce este cu putinta-  ce iti  tulbura linistea inimii si mintii tale si iti fura timpul pretios pentru hrana sufletului si mantuirea acestuia.,,

,,Cand ai de luat decizii importante, intotdeauna cere sfat duhovnicului tau, roaga-te si apoi actioneaza. O decizie gresita sau un sfat gresit  dat cuiva- pot duce la pierderea mantuirii tale. Pune lacat gurii tale si cauta smerita trezvie, smerenia inimii si mintii, si incearca mai mult sa te rogi decat sa dai indicatii si sfaturi pana cand nu va salaslui harul Duhului Sfant in inima ta...,,

,, In momentul trecerii sufletului la Domnul, se va  da imediat citirea a 24 de Psaltiri ( ajutor sufletului la trecerea infricosatoarelor vami ) la manastirile mari din țara .,,

,, Vacantele, zilele de odihna sa ti le petreci pe la manstirile ascunse departe de ochii lumii si ia si pe copiii tai cu tine. Renunta de tot la vopsirea parului si la alte chimicate, caci cestea alunga Harul Domnului, care se odihneste pe capul tau. ,,

Sfaturi si indrumari duhovnicesti adunate  de la Sfintii Parinti.
maica Filofteia.

CÂND PRIVIM LA RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS, EXISTĂ O PILDĂ DE DĂRUIRE A IERTĂRII MAI PUTERNICĂ DECÂT SFÂNTA SA PILDĂ? iul. 31, 2018 | Cuvinte duhovniceşti În anii prigoanelor era un preot, pe nume Saprichie. Acest preot avea un prieten mirean, care-l ajuta mult; îi era foarte apropiat și se numea Nichifor. Poate din prea multa îndrăzneală ce o aveau între ei, s-a iscat între ei o ispită și preotul s-a smintit de acel mirean și nu voia să-l ierte nicidecum. Nichifor mergea în repetate rânduri și îi cerea iertare, dar nu o primea de la preot. Ispititorul nu-l lăsa. Într-o zi, ighemonul acelei eparhii l-a prins pe Saprichie, ca pe unul ce era preotul lui Dumnezeu și creștin. Îl cheamă înaintea sa și îl amenință să se lepede de credința sa. El însă își mărturisea credința și spunea că nu se va lepăda de Hristos cu niciun chip. Tiranul stăruia, stăruia și Saprichie. Apoi au început chinurile. Bunul Nichifor cunoștea că nici mărturisirea credinței nu poate să-l izbăvească pe om de iad, dacă nu are dragoste și iertare. Văzând că înaintează la mucenicie și iertare nu-i dăruia potrivit învățăturii Evangheliei, s-a temut că sângele lui nu-l va mântui și a alergat la temniță. A căzut la picioarele lui, plângând și cerând iertare: -Iartă-mă, părinte, pentru tot ce ți-am făcut. Eu sunt de vină. -Nu te iert. Lucrare cu totul demonică. Acest om bun, Nichifor, a continuat să ceară iertare cu lacrimi și să sărute picioarele preotului. -Părinte, nu te va mântui mucenicia; îți verși sângele tău, peste puțin ți se va tăia capul. Nu te vei încununa, dacă nu mă ierți. Acela nu-i dădea nicio atenție. Înaintând spre locul execuției, smeritul Nichifor mergea în urma călăilor, repetând rugămințile sale cu lacrimi. Saprichie continua să rămână neînduplecat. Atunci s-a petrecut ceva înfricoșător. În clipa când trebuia să-i taie capul, după îngăduința lui Dumnezeu, Harul lui Dumnezeu a părăsit pe preotul Saprichie, mintea lui s-a întunecat și s-a lepădat de Hristos. În ultima clipă a pierdut cununa muceniciei din pricina ținerii de minte a răului. Iar în locul lui i s-a tăiat capul lui Nichifor, care acum este rânduit cu Sfinții Bisericii noastre. În vreme ce Saprichie a fost pedepsit cu iadul veșnic. Atât de greu era să spună „Fratele meu, Hristos să te ierte!”? Dar el ca preot învăța Evanghelia; nu știa că trebuie să dea iertare, nu știa că nici mucenicia nu mântuiește fără dragoste? Și totuși, prin lucrare demonică, nu i-a dat-o și astfel a pierdut Împărăția lui Dumnezeu. Dar atunci când privim la Răstignirea lui Hristos, există o pildă de dăruire a iertării mai puternică decât sfânta Sa pildă? În vremea marilor Sale dureri, a marii Sale părăsiri de către orice ajutor omenesc, nu a exprimat nicio plângere, niciun cuvânt rău împotriva răstignitorilor Săi, care în acea vreme Îl chinuiau pe Dumnezeu Izbăvitorul. Numai ochii Și-a întors către Părintele Său ceresc și a spus: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”[1]. Și Părintele ceresc i-a iertat. Credeți că dacă s-ar fi pocăit cu adevărat marele trădător, Iuda, Hristos nu l-ar fi iertat? Cu siguranță l-ar fi iertat. Dacă ne închipuim acum că Luceafărul și demonii lui se vor pocăi, Dumnezeu îi va ierta. Știți, chiar și puțin, cât de mare și neînchipuită este vina lor înaintea lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile înfricoșătoare, atât cele personale, cât și cele pe care le-au făcut oamenilor. Aceștia au deschis război pe față împotriva lui Dumnezeu și hulesc de milioane de ori pe minut Numele lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă se vor pocăi pentru toate câte le-au făcut, Dumnezeu le va deschide Împărăția Sa și îi va pune în primul loc, pe care l-au avut înainte de cădere. Câtă iertare are Dumnezeu! Gândiți-vă ce Dumnezeu avem! Ce inimă nesfârșit de iubitoare are! Câtă milostivire avem înaintea noastră! Dumnezeu este ocean nemărginit, nemărginită este și dragostea Lui, nemărginită și milostivirea Lui, nemărginită și iertarea Lui, nesfârșite toate! Pe Hristos Îl pălmuiau, Îl batjocoreau, Îl scuipau, Îl biciuiau pe stâlp, unde curgea Preasfântul Lui Sânge și El i-a iertat pe toți din toată inima Sa! Iar noi, care atât de mult am păcătuit, nu iertăm și nu vorbim aproapelui nostru, care ne-a spus un cuvânt sau ne-a făcut o pagubă materială! Omul cel sărac, de lut, cel vinovat, cel lepădat, cel osândit nu vrea să ierte aproapelui său, datornicului său datoria de zece dinari, în vreme ce Îi cere lui Dumnezeu să-i ierte toată datoria. În loc să ne bucurăm că prin cele care ni le fac alții plătim puțin din datoria noastră uriașă, protestăm și ne îndatorăm și mai mult, fiindcă nu iertăm. Mâine vom muri și ne va spune Hristos: „Privește la mâinile Mele, privește la picioarele Mele, privește la coasta Mea, la capul Meu, la spatele Meu… toate sunt rănite pentru tine! Și tu ce ai făcut pentru Mine?”. Vai nouă! Nu vom ști unde să ne ascundem. De aceea, fiilor, orice ne-ar face, să plecăm capul și să-i iertăm pe vrăjmașii noștri. Să presupunem că Dumnezeu a dăruit unui om o mie de ani de viață. Toți acești ani i-a umplut cu păcate; fiecare minut cu câte un păcat înfricoșător, hule, ucideri, nedreptăți. O mie de ani de viață, plină de fărădelegi. Cu slabele noastre cunoștințe și fără duhul Evangheliei, vom spune că acest om este cu neputință să se pocăiască și să se mântuiască. Dar, iată, vine dumnezeiască luminare, vine Dumnezeu și deschide inima sa și văzând că se termină viața lui, că pleacă în cealaltă – fiindcă vine această simțire la cel muribund – se gândește la toate fărădelegile sale din cei o mie de ani și ochii lui încep să verse lacrimi. Se pocăiește și cere iertare de la Dumnezeu. Credeți că nu o va primi? O va primi și încă din belșug! Avem și pe tâlharii de lângă Domnul nostru Cel răstignit. Unul spune: „Dacă ești Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce și coaboară-ne și pe noi!”. Vine și celălalt tâlhar recunoscător și spune: „Dar de ce vorbești astfel? De ce adaugi la rănile Acestui Sfânt cuvintele tale amare? Acesta nu a făcut niciun rău; noi însă am făcut ucideri și fărădelegi și, potrivit celor săvârșite, cele vrednice le pătimim”. Și îndată cu mărturisirea sa, vine și luminarea cuvântării de Dumnezeu și întorcându-și ochii săi către Hristos, Îi spune: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”[2]. Dar de vreme ce avea să moară, în care împărăție cerea să intre împreună cu El? A cunoscut că Acesta Care Se răstignește este Dumnezeu și are Împărăția Sa în Cer. Iar Hristos Își întoarce privirea Sa blândă și îi spune: „Din această clipă vei fi cu Mine întru Împărăția Mea”. Și tâlharul este primul om care a intrat în Împărăția lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu minte. Dacă tâlharul cu cheia lui „pomenește-mă” a deschis ușa Raiului, cu atât mai mult pocăința, întoarcerea și lacrimile vor deschide cu ușurință poarta Împărăției Cerurilor fiecărui păcătos. Ce lucru înfricoșător, necuprins cu mintea este iertarea lui Dumnezeu!

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Când privim la Răstignirea lui Hristos, există o pildă de dăruire a iertării mai puternică decât sfânta Sa pildă? https://www.aparatorul.md/cand-privim-la-rastignirea-lui-hristos-exista-o-pilda/

O femeie saracă…

01/03/2018 Locuri Sacre Pilde 0

O femeie săracă dintr-o familie mică era foarte credincioasă. Într-o zi, când banii nu mai erau suficienți, nici măcar pentru a hrăni copiii, ea a sunat la un post de radio și a lăsat acolo un apel către Dumnezeu. În timp ce angajații de la radio au compătimit femeia credincioasă, unul dintre ascultătorii a fost insa foarte furios.

Acest ascultător era un ateu convins și a decis să-și satisfacă plăcerea, batjocorind femeia credincioasă. Barbatul a aflat adresa, a sunat-o pe secretară și a instruit-o să cumpere multe daruri și produse alimentare. Astfel, secretara s-a întors la el cu cea mai bună carne, brânzeturi și dulciuri. Imaginează-ți uimirea ei atunci când șeful i-a dat următorul ordin: ”livrează produsele la această adresa, iar în cazul în care femeia întreabă cine a trimis alimentele să-i spui că Diavolul.”

Când secretara i-a dat femeii pachetul cu produse alimentare, ea a fost foarte emoționată. Femeia era atât de recunoscătoare încât lacrimile îi curgeau din ochi. Nu a încetat nici o clipă să-i mulțumească și să o binecuvânteze pe fată.

Dar când si-a luat ramas bun, a întrebat-o pe femeie:
– Nu vreți să aflați cine a trimis aceste produse?
Femeia a răspuns:
– Nu. Nu are absolut nici o importanță, pentru că atunci când Dumnezeu dă ordinul, chiar si Diavolul se supune.

Interviu cu Dumnezeu…

05/03/2018 Locuri Sacre Pilde 0

– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp… i-am răspuns.
Dumnezeu a zâmbit.
Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc iar sâ fie copii, că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
– Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.
Sursă: filedelumina.ro