BUNICA ȘI INTELECTUALII.

Sorin CroitoruUrmăreşte

Ieri la 13:37 · 

BUNICA ȘI INTELECTUALII
de Preot Sorin Croitoru

Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi..
Se "cultivase"-'n bătătură
Și la prășit de popușoi.

Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea..

Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu..

Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!

Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!

Să fi-'ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!

Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!

Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!

Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!

Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu..

Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!

Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că.. nu suntem ai lui Hristos!

Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni..

Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-'nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,

Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui Satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!

Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-'ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!

Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-'n jos!
amin

Blestemul.

Faurar Mihai GabrielUrmăreşte

1 oră · 

Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere

Este pedepsit numai acela care primește blestemul sau și acela ce îl spune?
Cel ce primește blestemul se chinuiește în viața aceasta.
Iar cel ce a blestemat se chinuiește și în viața aceasta și se va chinui și în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaș, dacă nu se va pocăi și spovedi.
Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca și cum ai lua pistolul și l-ai omorî. Cu ce drept faci asta? Orice ți-ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori.

Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate.
Cineva blesteamă atunci când o spune cu patimă, cu înverșunare.
Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul văduvei. Îmi aduc aminte de o bătrână care avea un căluț și îl lega la marginea pădurii să pască. Fiindcă era puțin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odată au mers trei femei în pădure să taie lemne. Una era bogată, una văduvă, iar celaltă orfană și foarte săracă. Au văzut calul ce era legat cu funia și păștea și au zis: ,,Nu luăm funia să legăm lemnele?” Au tăiat-o în trei, și fiecare din ele au luat câte o bucată să își lege sarcina ei. Firește, calul a fugit. Când a venit bătrâna și n-a aflat calul, s-a mâhnit mult. A început să-l caute peste tot; s-a ostenit mult până să-l găsească. În cele din urmă, după ce l-a aflat, a spus supărată: ,,Pe ceea ce a făcut asta s-o ducă cu aceeași funie”.

Într-o zi, fratele femeii bogate făcea glume cu o pușcă, crezând că e goală – era din cele ce le lăsaseră italienii – și a împușcat-o pe soră-sa în gât. Trebuia să o ducă la spital și trebuia funie ca să o lege pe o scară de lemn. În ceasul acela s-a găsit o bucată de funie, aceea furată, dar n-a ajuns. Au adus și cele două vecine ale ei cele două bucăți furate și au legat-o de scară și au dus-o la spital Așa s-a înfăptuit blestemul bătrânei: ,,Să o ducă cu aceeași funie”. În cele din urmă a murit, sărmana; Dumnezeu s-o odihnească.

Vedeți, a prins blestemul la cea bogată, care nu avea nevoie materială. Celelalte își aveau sărăcia lor, avuseseră oarecare îndreptățire.
Sfântul Paisie Aghioritul
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan-

de ce

Îmi place

ZECE RECOMANDĂRI PENTRU BĂRBAŢI.

Marius DumitruUrmăreşte

3 ore · 

ZECE RECOMANDĂRI PENTRU BĂRBAŢI de la Părintele Iosif Vatopedinul:

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa: S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toată truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei.
Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”- (1Pt. 3,7).
Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia.
Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă, ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului.
De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia.
De aceea, soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”- vorbindu-i cu asprime.
Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu.”
Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi.
Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate.
Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni.
Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii.
Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii.
Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor.
Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor.
Aceasta este rădăcina răutăţii.
Atunci apar gelozia şi bănuiala.

Iată care este dovada lui Albert Einstein referitor la existența lui Dumnezeu:

Iată care este dovada lui Albert Einstein referitor la existența lui Dumnezeu:

Un profesor de filosofie ateu le vorbea studenților despre dezarcordul științei cu ideea existenței unui Dumnezeu atotputernic.

Profesorul: Ești creștin, așa-i băiete?Acesta l-a rugat pe unul dintre studenții săi creștini nou-veniți să se ridice în picioare, și iată ce a urmat:

Studentul: Da, domn’ profesor…

Profesorul: Așadar, crezi în Dumnezeu?

Studentul: Desigur, domn’ profesor.

Profesorul: Ce părere ai, DUMNEZEU e bun?

Studentul: Cu siguranță.

Profesorul: DUMNEZEU e ATOTPUTERNIC?

Studentul: Da.

Profesorul: Fratele meu a murit de cancer, deși s-a rugat necontenit la DUMNEZEU că să îl vindece. Noi, oamenii, facem tot ce ne stă în putere să ne ajutăm aproapele, cel puțin majoritatea dintre noi, dar DUMNEZEU n-a făcut nimic în cazul meu. Cum mai poți considera un astfel de DUMNEZEU ca fiind unul bine-intenționat? Ă?

(Studentul nu a răspuns nimic.)

Profesorul: Nu știi să răspunzi, așa-i? Nu-i nimic, tinere, îți repet întrebarea, e DUMNEZEU bun sau nu?

Studentul: Da.

Profesorul: Dar Diavolul, o fi și el bun?

Studentul: Nu.

Profesorul: Ia zi-mi, Diavolul de unde provine?

Studentul: Tot DUMNEZEU l-a creat…

Profesorul: Bun. Atunci ia zi-mi, băiete, pe lume există și rău?

Studentul: Da.

Profesorul: Răul e omniprezent, am dreptate? Iar DUMNEZEU a creat tot ce există, nu?

Studentul: Ba da.

Profesorul: Pai și-atunci, cine a creat răul?

(Studentul nu a răspuns nimic.)

Profesorul: Boli există? Dar imoralitate? Ură? Urâțenie? Întâlnești în lume toate astea, nu?

Studentul: Da, domn’ profesor.

Profesorul: Și-atunci, pe-astea cine le-a creat?

(Studentul a tăcut.)

Profesorul: Potrivit științei, percepem lumea prin intermediul celor 5 simțuri. Așa că ia spune-mi tu mie… l-ai văzut vreodată pe DUMNEZEU?

Studentul: Nu, domn’ profesor.

Profesorul: L-oi fi auzit, atunci?!

Studentul: Nu, domn’ profesor.

Profesorul: L-ai simțit vreodată pe DUMNEZEU, I-ai simțit gustul, sau L-ai mirosit? Ai trăit vreo formă de percepție de orice fel legată de DUMNEZEU?

Studentul: Nu, domn’ profesor. Mă tem că nu.

Profesorul: Și totuși crezi în El?

Studentul: Da.

Profesorul: Știința oferă dovezi palpabile, demonstrate empiric, că DUMNEZEU nu există. Poți să infirmi asta?

Studentul: Nu. Eu cred în El, și-atât.

Profesorul: Da, crezi în El. Credință… Știința vine cu dovezi, și tu ai credință.

(Din acest moment, studentul începe să-și confrunte el profesorul.)

Studentul: Domn’ profesor, dar căldura există?

Profesorul: Da.

Studentul: Dar frig există?

Profesorul: Da.

Studentul: Vă-nselați, domn’profesor. Nu există așa ceva.

(Sala de curs a amuțit, surprinsă de întorsătură neașteptată a discuției.)

Studentul: Domn’ profesor, întâlnim căldură puternică, supracăldura, megacăldura, căldură incandescentă albă, căldură slabă sau căldură zero. Dar niciodată frig. Putem avea temperaturi cu 272 de grade sub punctul de îngheț, dar nu avem mijloacele de a investiga temperaturi mai joase de atât (n.r.: temperatura cea mai scăzută măsurată vreodată în Univers, respectiv temperatura Nebuloasei Bumerang). Pur și simplu nu există conceptul de frig. Este doar o denumire inventată pentru a desemna absența căldurii. Nu putem măsură frigul. Căldură este energie. Așadar, ar fi aberant să considerăm că frigul este opusul căldurii, domn’ profesor, când de fapt frigul este absența căldurii.

(Audienta din sală a rămas încremenită, iar tensiunea plutea în aer.)

Studentul: Dar despre întuneric ce părere aveți, domn’ profesor? Există întuneric?

Profesorul: Normal. Apune soarele, se face beznă, doar vezi cu ochii tăi.

Studentul: Vă înșelați din nou, domn’ profesor. Întunericul este absența unui lucru, respectiv a luminii. Întâlnim lumina slabă, lumina normală, lumina puternică, lumina intermitentă… Am putea vorbi despre conceptul de întuneric doar dacă ar există momente când lumina lipsește complet. Iar așa ceva nu există. Dacă ar exista întuneric, în mod normal am putea să creștem și gradul de întuneric, am avea o scală valorică și pentru asta, nu?

Profesorul: Bun, am înțeles. Spune-mi odată unde vrei să ajungi, tinere.

Studentul: Domn’ profesor, astfel vă pot demonstra ușor că premisele dumneavoastră științifice sunt eronate.

Profesorul: Eronate? Poți să-mi explici de ce?

Studentul: Speculați premisa dualității. Dacă susțineți că există viață și moarte, în mod logic afirmați că există un DUMNEZEU bun și un DUMNEZEU râu. Pentru ca două lucruri să fie diametral opuse, cele două trebuie să fie concepte finite, măsurabile. Iar știință nu poate să explice un gând, domn’ profesor. Deși folosește electricitatea și forțele magnetice, știința n-a văzut niciuna dintre acestea, ce să mai vorbim despre înțelegerea lor în profunzime. Ca să ne raportăm la conceptul de moarte că fiind opus conceptului de viață, ar însemna să considerăm că moartea este ceva palpabil. Iar moartea nu este ceva ce se opune vieții, moartea desemnează de fapt absența vieții și nimic mai mult. Având în vedere aceste lucruri, spune-ți-mi, vă rog, domn’ profesor, îi învățați pe studenți că se trag din maimuță?

Profesorul: Dacă te referi la procesul natural al evoluției, atunci da, desigur.

Studentul: Ați observat vreodată evoluția cu ochii dumneavoastră atunci?

(Profesorul a scuturat din cap că nu și pe fată i-a încolțit un zâmbet, uimit și impresionat de concizia discursului argumentativ al studentului său)

Studentul: Din moment ce nimeni n-a observat vreodată procesul evoluționist în plină desfășurare, și nimeni nu poate dovedi că acest proces ar avea un caracter continuu, de fapt dumneavoastră nu faceți altceva decât să vă impuneți punctul de vedere. Și în acest caz, domn’ profesor, nu sunteți mai degrabă predicator decât profesor?

(Sala a izbucnit în urale)

Studentul: Există printre noi cineva care să fie observat creierul domnului profesor cu proprii ochi?

(Sala a fost cuprinsă imediat de hohote de râs)

Studentul: Există cineva care să fie auzit, simțit, atins sau mirosit creierul domnului profesor?… Nu?! Se pare că nu! Și-atunci, potrivit prescripțiilor științei empirice, demonstrabile și atât de exacte, putem desprinde concluzia că dumneavoastră, domnule profesor, nici nu aveți, de fapt, creier! Vă rog să-mi scuzați îndrăzneală, dar, în aceste condiții, cum puteți să ne pretindeți să mai ascultăm măcar ceea ce ne spuneți?

(Sala a amuțit din nou. Năucit, profesorul și-a fixat studentul cu privirea și, fără să schițeze vreun gest, a replicat moale…)

Profesorul: În cazul asta, va trebui să mergeți pe încredere, băiete.

Studentul: Întocmai, domn’ profesor! Încredere și credință! Legătură dintre Om și DUMNEZEU este tocmai CREDINȚĂ! Asta este tot ce pune lucrurile în mișcare.

Studentul nu era altul decât Albert Einstein.

Tine-ti familia si prietenii informati!

Îi îndemn pe toţi părinţii să-şi ia copilaşii de mână şi să vină cu ei la denii!

„Îi îndemn pe toţi părinţii să-şi ia copilaşii de mână şi să vină cu ei la denii! Să participăm neapărat la aceste slujbe, pentru că dacă nu simţim fiorul acesta pe care ni-l transmit deniile, parcă nu trăim deplin bucuria Învierii”

03/04/2018 Sfaturi

„Îi îndemn pe toţi părinţii să-şi ia copilaşii de mână şi să vină cu ei la denii! Să participăm neapărat la aceste slujbe, pentru că dacă nu simţim fiorul acesta pe care ni-l transmit deniile, parcă nu trăim deplin bucuria Învierii”
Suntem în săptămâna premergătoare marelui praznic al Învierii Domnului, a Sfintelor Pătimiri, pe care o trăim intens din punct de vedere duhovnicesc. Postim mai aspru, ne rugăm mai mult, mergem la spovedit. „De fapt, această săptămână trebuie să fie consacrată în întregime grijii pentru suflet”, spune pr. Valentin Tofan, protoiereul Protopopiatului Piatra Neamţ şi paroh la „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” – Gara Veche, care ne vorbeşte, în cele ce urmează, despre importanţa şi frumuseţea acestei săptămâni, în care caracteristice sunt slujbele deniilor, atât de îndrăgite de copii şi tineri.

Părinte protopop, cum să trăim săptămâna aceasta, a Sfintelor Pătimiri ale Domnului?

Săptămâna Sfintelor Pătimiri se trăieşte cu intensitate pentru faptele mari şi neasemănate care s-au petrecut în această vreme. Această perioadă are menirea de a ne pregăti pentru Înviere. Şi pentru a simţi bucuria pascală trebuie să ne curăţim trupul şi sufletul, sporind postul pe cât ne stă în putinţă, măcar în aceste ultime zile, care sunt şi cele mai importante din post. De fapt, săptămâna aceasta trebuie să fie consacrată în întregime grijii pentru suflet, manifestată prin post, spovedanie şi participare efectivă la slujbele ce se săvârşesc acum.

Se impune un post mai aspru?

Postul din Săptămâna Patimilor este cel mai aspru. Constituţiile Apostolice prescriu pentru această săptămână următoarele: „În Săptămâna Patimilor ajunaţi, începând de luni până sâmbătă, şase zile, mâncând numai pâine, sare, fructe uscate şi bând numai apă şi vă abţineţi atunci de la vin şi carne, căci acestea sunt zile de întristare…”

Biserica recomandă în această săptămână ajunare până seara, întrucât atunci când omul se înfrânează de la mâncare devine stăpânul trupului, nu se mai lasă ispitit de el şi nu mai este robul lui.
„Să mergem la spovedanie, chiar şi dacă nu am postit”

Ziua de vineri este de ajunare completă? De ce e înscrisă în calendar ca zi aliturgică?

Da, este zi de ajunare desăvârşită. În Vinerea Patimilor a fost răstignit şi îngropat Domnul nostru Iisus Hristos. În popor, vinerea aceasta mai este numită şi „Vinerea seacă”.

În această zi nu se săvârşeşte Liturghie din două motive: în primul rând pentru că Sfânta Liturghie este o taină pascală, o zi de bucurie, o zi în care credincioşii sunt chemaţi la prăznuire şi din acest motiv săvârşirea ei este nepotrivită cu zilele de întristare, de post; în al doilea rând, amintirea pătimirii Domnului nostru Iisus Hristos, petrecută în această zi şi pe care credincioşii Bisericii noastre o trăiesc plenar, cu zbucium şi cu tânguire, atât în viaţa personală, cât şi în rânduiala Bisericii, s-a socotit atât de completă, încât nu mai este folositor şi logic să se redubleze prin săvârşirea Sfintei Liturghii, care de fapt are aceeaşi temă.

Ce transmit deniile din această săptămână? Cât de important este să luăm parte la aceste slujbe?

Deniile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri au în centru taina suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale Mântuitorului, ca urmare a păcatelor noastre: invidie şi ură, lăcomie şi trădare etc. Deniile arată totodată puterea pocăinţei. Aceste slujbe reprezintă un urcuş abrupt şi intens spre Înviere; sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.

Deniile sunt de o rară frumuseţe şi induc o dispoziţie sufletească aparte. Să participăm neapărat la aceste slujbe, pentru că dacă nu simţim fiorul acesta pe care ni-l transmit deniile, parcă nu trăim deplin bucuria Învierii.

M-aş bucura nespus dacă în săptămâna aceasta, cu toate pregătirile care se impun înaintea Paştilor, am şti unde să aşezăm accentul şi să nu ne lipsim de bucuria imensă pe care o strecoară în suflet slujbele deniilor. Dacă nu ne vom lipsi de ele, sunt convins că Dumnezeu ne va dubla puterile, timpul, eforturile şi nu vom regreta, dimpotrivă. Dacă mergem la denii şi nu scăpăm nici prilejul de a trece şi pe la scaunul spovedaniei, ieşim într-adevăr din post biruitori. Da, e foarte important să nu uităm de spovedanie, dacă nu am mers până acum, să mergem în această săptămână, chiar şi dacă nu am postit.

Deşi este o atmosferă de tristeţe, din tristeţea aceasta se naşte multă bucurie, iar deniile sunt o componentă a acestei bucurii. S-ar putea ca această săptămână să se constituie într-un moment de cotitură în viaţa multora. Pentru că deniile, într-adevăr, au puterea să mişte ceva în suflet.

„Nici nu concepeam Paştile fără participarea la denii”

La aceste slujbe participă în număr mare copii şi tineri, care ar fi explicaţia acestui fapt?

Da, şi la noi în parohie vin deosebit de mulţi tineri acum, faţă de slujbele duminicale, la care participă preponderent adulţi. Poate pentru că, având inima curată, se simt atraşi în mod deosebit de atmosfera aceasta încărcată de sacru, de emoţie. Ei au această puritate, nevinovăţie, care le favorizează participarea an de an cu aceeaşi dorinţă nerutinată şi ascultă evangheliile ca şi cum le-ar auzi prima oară. Eu chiar îi simt că participă cu toată puterea, cu toată fiinţa lor la slujbele deniilor.

Cum îi sfătuiţi pe părinţi să-i educe pe copii în vederea participării la denii?

În primul rând aş vrea să-i îndemn pe toţi părinţii să-şi ia copilaşii de mână şi să vină cu ei la denii. În privinţa unei eduaţii referitoare la purtarea lor în timpul slujbelor, părinţii sunt exemplu, căci copiii imită. Şi copiilor trebuie să li explice lucrurile acestea adânci pe înţelesul lor, foarte simplu, dar să li se explice, pentru că, deşi avem impresia că sunt fragezi şi nu înţeleg, îşi vor aminti de ele la momentul oportun. Să li se spună, de exemplu: în Vinerea Mare mergem să-L înmormântăm pe Domnul nostru, Care a murit pentru noi, deşi nu avea nici o vină etc. Şi apoi, dacă şi-au format deprinderea de a merge la denii, de la an la an, ei – şi mă refer aici la copiii de şcoală – îşi găsesc diferite forme prin care se autostimulează, ca să zic aşa. De exemplu, în Joia Mare, când se citesc cele doisprezece evanghelii, eu, copil fiind, împreună cu alţii de vârsta mea, ne împărţeam „responsabilităţile”, astfel încât unul ţinea minte o evanghelie, altul pe următoarea şi la un moment dat le contabilizam, ca să vedem dacă s-au citit toate, şi în felul acesta reţineam şi momentul important al evangheliei.

Aţi participat şi dvs, copil fiind, la slujbele deniilor?

O, da, îmi aduc aminte cât de nerăbdător eram să merg alături de părinţii şi fraţii mei… Nu ştiu cât de mult înţelegeam din acea atmosferă sobră, dar abia aşteptam să vină ora deniei… şi mergeam atunci la biserică cu o bucurie negrăită. Simţeam că sunt mai aproape de Hristos, că-L iubesc mai mult, că-L simt, că primesc mai multă tărie de la El. Nici nu concepeam Paştile fără participarea la denii. Şi poate mai eram distras uneori, dar ştiam, când ajungeam acasă, că părinţii ne vor întreba ce-am auzit, ce-am înţeles, ce n-am înţeles, ce-am reţinut şi, de ruşine ca să nu-i dezamăgesc, mă străduiam să fiu numai urechi. Pentru că exista o ispitire (n.r – râde) în sensul acesta. Că dacă nu ştiam să le răspundem la întrebări, însemna că am fost, dar dacă nu am fost şi atenţi, n-am făcut ce trebuia. Iar la slujba Prohodului nici nu concepeam să nu cânt. De aceea, ne îngrijeam din timp să ne procurăm cărticele de pe care să cântăm cu toţii. Prohodul însemna pentru noi participare efectivă.
Nicoleta Olaru
ZiarulLumina.ro

Cum putem ține departe de noi orice boală și cum ne putem vindeca prin rugăciune.

Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi! Cum putem ține departe de noi orice boală și cum ne putem vindeca prin rugăciune

30/01/2018 Sfaturi

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa. Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238
Sursa: ganduridinierusalim.com

Să-L primim pe Hristos cu drag.

Manastirea Prislop

10 ore · 

Să-L primim pe Hristos cu drag, nu să-L alungăm din sufletele noastre! Să ne acceptăm viața în toată plinătatea ei, chiar dacă uneori ne pare grea şi incomodă. ...