sâmbătă, 28 octombrie 2017


Fotografia postată de Apropiați-vă de Dumnezeu.

Rugaciune pt sanatate.



Fotografia postată de Mango Music Romania.

Cele mai puternice rugăciuni se fac la 12 noaptea!

Nu neglijați niciodată rugăciunea. În fiecare dimineață, înainte de masă, seara, dar mai ales la 12 noaptea. Atunci se spune că se deschid cerurile iar toate dorințele vă sunt împlinite…

Atunci se deschid porțile Cerurilor

Potrivit sfinților părinți, cel ce se roagă la miezul nopții face mai multe osteneală pentru Hristos și, în consecință, atrage mai mult har.
Iată cât de frumos prezintă David rugăciunea de noapte: „Privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş. (…) Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea ta şi mă vei vedeaDumnezeule, Dumnezeule, pe Tine Te caut dis de dimineaţă” dar și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aşa cum rugăciunile făcute noaptea de Apostolii Pavel şi Sila au deschis porţile temniţei, tot aşa şi rugăciunea făcută noaptea de către creştini poate deschide porţile Cerurilor”.

duminică, 8 octombrie 2017


Şase pui şi-o biată mamă

 1179
Mai demult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui
Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea-săgeata-căutând, pe deal şi văi,
Hrana pentru puii săi
Şi-n iubirea-i nu o dată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flămând,
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici,
Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a învăţat să zboare,
Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rîndunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mei, eu de-aseară, simt în inimă un cui
Aripile greu mă dor
Şi nici vorbă să mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere,-oricât am avut nevoie,-
Să găsesc într-una hrana pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine,
-Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine
Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăţi bine…
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Şi-au adus, vre-o şase zlie, fiecare bobul lui…
mai departe însă puii, beţi de-al cerului înalt,
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt,
N-a mai dus nici unul bobul şi, uitată mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfântă, rândunica.
Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte şase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.
Vasile Militaru

„Cum să ne apărăm de satana și de toate uneltirile lui?“

„Cum să ne apărăm de satana și de toate uneltirile lui?“

 1493
„Cum să ne apărăm de satana și de toate uneltirile lui?“
Răspunsul este foarte simplu. De ce se teme satana și demonii lui? Este îndeobște cunoscut că satana se teme de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înainte de a continua, să vă dau drept exemplu un fapt adevărat, întâmplat în mănăstirea noastră. În urmă cu ceva vreme a venit o familie și ne-a spus că în casa ei se întâmplă ceva ciudat. Troznesc tablourile, au cârtiri și scandaluri, din punct de vedere economic nu merg bine, se îmbolnăvesc în mod frecvent fără ca medicii să le găsească ceva.
Atunci i-am întrebat:
– Duminicile mergeți la biserică?
– Nu, îmi răspund.
– Postiți miercurea, vinerea, posturile mari de peste an?
– Nu.
– Beți agheasmă și luați anafură dimineața?
– Nu.
– Sfeștanie faceți în casa voastră?
– Nu.
– Din Sfânta Scriptură citiți?
– Nu.
Ce asteptați, dragii mei? Înăuntrul vostru nu există Dumnezeu, nu există Hristos, a plecat. Doar diavolul există, drept care, pentru aceea, mergeți spre diavolul. Unde este diavolul acolo este răul, acolo sunt scandaluri, certuri, boli, acolo sunt nenorociri, etc. În timp ce acolo unde există Dumnezeu, domnește sănătatea, bucuria, pacea, fericirea, calmul, seninătatea, dragostea, blândețea, etc. Aduceți-L pe Dumnezeu în casa voastră și atunci demonii și toate uneltirile lor vor fugi. Această pildă adevărată ne arată ce trebuie să facem pentru a ne apăra de satana și de vrăjile lui. Aduceți pe Dumnezeu înăuntrul vostru și nu vă temeți. Din puternic, diavolul se transformă înaintea lui Hristos într-o ființă neputincioasă. Din leu se face furnică fără putere. Pentru aceasta creștinii credincioși care se roagă, care se spovedesc des, care se împărtășesc des, care merg la biserică în mod regulat, care stropesc casele lor cu agheasmă și împlinesc, în general, datoriile credinciosului creștin, nu numai că nu se tem de satana, ba chiar satana se teme să se mai apropie de casa lor. La acești creștini, în inimile cărora stăpânește Hristos, nu încape diavolul și slujbele lui care sunt vrăjitoriile. Astfel credincioșii sunt pentru totdeauna apărați de toate uneltirile satanicești și de însuși satana. Deoarece satana vede pe Hristos în inima lor și fuge departe. Vrei să te păzești tu și familia ta de satana și vrăjitorii? Soluția este doar una: Hristos – Spovedanie – Sfânta Împărtășanie.
Din Arhimandritul Nectarie Moulatsioti, Despre farmece și cum pot fi ele dezlegate, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 22

Un bătrân plin de smerenie.

Un bătrân plin de smerenie

 6312
Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
-Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?
 Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au spus :-Ţi-am spus noi ! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ţi l-a furat ! Ce mare ghinion.
-Ghinion sau şansă, zise bătrânul, Dumnezeu le ştie pe toate ?
-Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !
Toţi au râs de el. După 15 zile însă calul s-a întors şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă şi, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
Ce mai noroc ! strigară sătenii. Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai. “Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!”
-Ghinion, şansă, Dumnezeu le ştie pe toate ? le răspunse bătrânul. Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !
După câteva zile de la tragicul accident, soldaţii lordului trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture pentru război. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
-Ce noroc pe tine ! strigară vecinii. Toţi copiii noştri au fost duşi în război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi.
Bătrânul le răspunse:
-Ghinion, şansă… Dumnezeu le ştie pe toate ? Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !
Viitorul vine către noi bucăţică după bucăţică, puţin câte puţin. Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă şi plină de smerenie și de legătură cu Dumnezeu va fi mereu loc pentru bine şi vom putea fi mai fericiţi prin pronia Divină.

Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…

 2112
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinţi...    
Adrian Păunescu
Cum nu ne putem alege patria, nu ne putem alege nici părinții. Iar fericirea și nefericirea noastră depind, în mare parte, și de faptul dacă reușim să ne acceptăm părinții așa cum sunt ei, să-i primim și să-i iubim, să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei.
În copilărie ne iubim părinții necondiționat, ne dorim să-i avem mereu alături, să le simțim căldura îmbrățișărilor și dragostea din priviri...Primii pași îi facem împreună, primele cuvinte le adresăm lor. Dar anii trec și nu mai avem nevoie atât de mult de susținerea mamei, nici de încurajările tatei. În viața noastră își fac loc propriile trăiri, care ne aduc primele dezămăgiri și suferințe. 
La vârsta adolescenței ne este greu să acceptăm că părinții nu sunt întocmai așa cum ne-am dori. Nu au o stare materială bună, un statut social anume, ei înșiși se confruntă cu propriile probleme și greutăți, trecând prin dureri sufletești, pe care noi nu suntem în stare să le înțelegem.
A cincea poruncă dumnezeiască ne spune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta…”. Dacă ne vom cinsti părinţii, vom trăi mult şi bine. De ce? Pentru că a-i cinsti pe părinţii tăi înseamnă a cinsti însăși viaţa primită. Acea viață pe care ne-o dăruiește Dumnezeu în conlucrare cu părinţii noştri. Dumnezeu ne dă acest minuat dar al vieții și vrea ca noi să ne bucurăm de el. Să apreciem acest dar și să-I fim recunoscători, chiar dacă nouă ne pare că anume cu noi Dumnezeu a fost nedrept, că încercările și greutățile cu care ne confruntăm sunt peste puterile noastre.
În viața există momente fericite, dar și zile mohorâte, zile în care nu mai ești în stare să înăbuși lacrimile durerii, momente când pare că tot sufletul devine o rană de nevindecat. Anume atunci familia ar trebui să reprezinte acel sprijin, care te-ar ajuta să le depășești pe toate. Iar dacă lucrurile nu se întâmplă întocmai cum ne-am dori, ne dezămăgim, suferim și suntem gata chiar și să urâm. Să ne urâm acest dar al vieții, pentru că nu suntem în stare să-l acceptăm cu durerea și suferința pe care-o aduce.
Dumnezeu nicicând nu ne dă o cruce mai grea decât o putem duce; ea este exact așa cum trebuie sa fie: nici mai grea, nici mai ușoară, nici mai chinuitoare, nici mai apăsătoare ca a altora. Doar că aceste lucruri se înțeleg și se percep abia după ani, abia după ce acei pe care nu i-ai putut accepta în viața ta așa cum sunt, au plecat la cele veșnice. Timpul vindecă rănile trecutului. Iar după ani nu mai vrei să-ți amintești de ceea ce a fost rău, rămânând doar numeroase regrete.
La șaptesprezece ani e greu să accepți că trebuie să mergi la balul de absolvire în singurătate, că deși ai mamă și tată, alegerea unei căi în viață, a unei meserii, o faci fără un sfat sau o îndrumare; că nu prea are cine să te binecuvânteze atunci când, după un timp, ai decis să-ți creezi o familie, și nici la taina cununiei nu-ți sunt alături cei care-ți sunt părinți… Dar timpul trece și rănile mai vechi și mai noi se mai uită și se mai vindecă. Și lucrurile care păreau de neiertat, nu mai sunt atât de grave. Dragostea are o putere mare de vindecare, dacă îi permitem să lucreze în sufletele noastre.  Plecarea din viață a tatei m-a făcut să înțeleg că toate neînțelegerile și certurile care s-au întâmplat între noi nu mai sunt atât de importante, că supărările și nedorința de a ierta m-au privat de posibilitatea de a-i spune că, de fapt, l-am iubit.  Poate nu a fost cel mai bun tată din lume, dar a fost tatăl meu… De un an nu mai am nici mamă… Poate am petrecut prea puțin timp fericit împreună, dar atât cât erau în viață, mereu mai exista o speranță că totul poate fi și altfel. Însă moartea nu ne mai oferă nicio șansă de a mai schimba ceva.
Aceasta este crucea noastră când nu știm să ne iubim părinţii. Este crucea suferinței dintre neacceptare și iubire pentru părinţi. O cruce care trebuie primită și asumată. Dacă aș fi știut că rugăciunea vindecă, poate aș fi reușit cu ani în urmă să deosebesc păcatul de păcătos, să mă împac cu viaţa mea, să vindec viaţa mea în mine, să vindec durerea neiubirii cu puterea iertării. Acum e prea târziu pentru multe lucruri. Chiar dacă Dumnezeu ne vindecă sufletele și ne dă speranța unei noi întâlniri, totuși ar fi minunat dacă am fi reușit să conștientizăm importanța iertării și împăcării cu oamenii din viața noastră așa cum sunt ei, cu păcatele și neajunsurile lor, la timpul potrivit… pentru ca să nu fie prea târziu…  
Te-am iertat, tată, te-am iertat, mamă…Te iubesc, tată, te iubesc, mamă…
Lozan Natalia

Cruciuliţă pentru tata

Cruciuliţă pentru tata

 1866
Ana era pe cale de a închide magazinul, când ușa s-a deschis și a  intrat o fetiţă de vreo 6-7 ani. Părul castaniu al fetei era frumos aranjat în două cosiţe. Ochii mari o priveau cu atenție pe Ana.
– Deja e închis – a vrut să spună Ana, dar ceva în privirea fetei o opri.
-Iertaţi-mă, am nevoie de o cruciuliţă.
– Cruciuliţă? – Ana a repetat surprinsă.
– Da, o cruciuliţă de argint.
Destul de surprinsă de vizitatoarea neașteptată Ana s-a întors la tejghea și a întrebat:
– De ce de argint?
 – Pentru ca să alunge duhurile rele.
 -Ia să vezi! – uimirea vânzătoarei crescu şi mai mult. Auzise şi ea că argintul este eficace împotriva duhurilor rele.
-Ai şi bani?
– Da. Și fata a pus pe tejghea un săculeţ plin cu bănuţi. Văzând mirarea Anei, ea a explicat: „Am economisit pentru o păpuşă.”
Ana şi-a reamintit propria copilărie în care nu prea s-a bucurat de jucării şi dorința chinuitoare de a avea o păpușă mare şi frumoasa. Simţi de parcă o durere în suflet. Aplecându-se către micuţa vizitatoare a întrebat-o blând:  „Dar ce vreai să faci cu cruciuliţa?”.
– Pentru tata, – a spus fata și văzând nedumerirea Anei, a precizat: – Pentru tatăl meu. Duhurile rele au pus stâpânire pe el. Şi el bea şi bea în continuu.
Ana simţi în regiunea inimii o durere apăsătoare. „Biata fată,” – s-a gândit ea. Așa cum şi în viaţa ei, de la început tatăl, acum soțul. Toate băutura aceasta!
— Şi cu adevărat spirite demonice, — s-a gândit ea.
– Și tatăl tău e botezat?
– Nu.
– Atunci pentru ce îi trebuie o cruciuliţă?
– Am să merg la biserică şi voi ruga să-l boteze.
– Dar unde e mama ta? – Tot mai uimită a întrebat Ana.
– Mama a murit. A murit de la suferinţă şi durere că tata bea.
– Şi cine are grijă de voi?
– Păi noi cu tata. El e bun, nu e chiar mereu beat.
– Şi crezi că el se va boteza și nu va mai bea? – a întrebat Ana.
– Bunica spunea că de la spiritele rele numai Biserica poate ajuta.
Ana a strâns monedele de pe tejghea şi tot cu punguţă i le-a întins fetei.
– Cum te cheama?
– Alionka, îmi spun toţi. Dar așa, Elena.
Începură să-i joace lacrimile în ochi.
– Nu e suficient, da?
– O să ţi-o dau aşa. Ia banii și cumpără-ți o păpușă.
Și văzând surprinderea fetei a adăugat – „Eu am una în plus.” Ochii fetei s-au luminat.
Ana a pus o cruciuliţa într-o pungă și a întins-o Alionei.
„Mergi cu Dumnezeu”. După închiderea magazinului, Ana tot nu-şi putea lua gândul de la această întâlnire minunată. Și intrând în casă, a decis: „Voi lua o zi liberă și mă voi duce la biserică.”
…. Aliona fugea de nu simţea picioarele sub ea. „Numai să nu fie închisă Biserica, numai să nu fie închisă,” – repeta ea. Biserica era deschisă. Aliona a dat buzna în biserică, când brusc i-a îngrădit calea o femeie cu o cârpă în mână.
«Unde alergi? — s-a adrsat ea fetei. Biserica e închisă.
– Nu, nu!, numai nu asta – s-a gândit Aliona.
– Trebuie numaidecât să-l botezăm pe tata, înţelegeţi? A fost răpit de duhurile rele! I se părea că a spus-o încet, dar a răsunat atât de puternic în Biserica goală, că la strigătul ei disperat, a ieșit din altar părintele Nicolae. Aliona știa că slujitorilor bisericii li se adresează cu „părinte”, dar numele acestui „părinte” ea nu-l știa, aşa că a exclamat, alergând către el.
– Părinte, drag părinte! Ajută-l pe tatăl meu. L-au răpit spiritele rele și el e pe moarte!
Părintele Nicolae a netezit încet capul fetei, a așezat-o pe o bancă și a început să o întrebe despre suferinţa ei …
…. Pankrat se reîntorcea greu la realitate. O piatră de moară grea de parcă îi apăsa capul, provocând o durere sfâșietoare. El şi-a reamintit sentimentul singurătăţii de ieri pe care a încercat să-l înece în vodcă. Şi-a amintit cum nepundând să se mai ridice a strigat către Aliona să-l cheme pe vecin. A văzut brusc în faţa ochilor umerii subțiri ale copilului, care de parcă se lăsau şi mai în jos de la povara imensă pe care nu puteau s-o ducă. De le aceste amintiri deveni şi mai trist.  Ochii îi erau umflaţi și nu vroia să-i deschidă. Cu greu a reușit să întredeschidă pleoapele. Nu putea înțelege ce se întâmplă. Totul era alb și doar înntr-un colț de parcă a remarcat ceva întunecat.
— Acum o să fie bine, părinte Nicolae, – sora medicală a aruncat seringa la lada cu gunoi şi a ieşit din salon.
Părintele Nicolae privea cum viața revene încet la omul din faţa lui. De obicei, părintele încerca mereu să vorbească cu cel din faţa sa privindu-l în ochi. Numai acolo poți găsi răspunsuri la toate şi mai ales răspunsuri despre sufletul omului. Știa că ochii rar mint. Dar când îl privea pe Pancrat, nu vedea decât un val de ceaţă în ochii lui.
Treptat formele au început să devină mai clare și Pancrat a văzut stând pe un scaun un „popă” și pe fiica sa plângând. Iar el era culcat pe un pat alb, și totul în jur era neobișnuit de alb și elegant.
– Eu mă numesc părintele Nicolae – străinul s-a prezentat. Fiica ta a venit în biserică și te-a salvat. Încă puţin şi era prea târziu.
Pancrat privea către fața omului deja nu prea tânăr și ceva în înteriorul lui simţea că e neobişnuit. O greutate enormă îi apăsa sufletul, el vroia să o elimine, dar nu ştia cum. Abia desluşit a spus – „Mulțumesc.” El nu știa pentru ce îi mulțumeşte omului din faţa sa, dar când l-a  privit în  ochii blânzi, el şi-a dat seama că vrea să-i relateze tot ceea ce a acumulat în sufletul său de mulți ani …
…Părintele Nicolae asculta în tăcere, fără a întreba și nu a spus nici un cuvânt. Pancrat pentru un timp tăcea apoi ofta trist şi continua să deschidă toate colțurile întunecate ale sufletului său.
Era deja foarte târziu când el epuizat, a pus capul pe pernă. Părintele Nicolae i-a vorbit calm ca un adevărat părintre către fiul său. El i-a vorbit despre crucea pe care fiecare trebuie să o ducă, despre slăbiciunile omului, despre frumusețea și puritatea sufletului. Cuvintele neobişnuite pentru Pancrat ca un adevărat balsam analgezic îi ungeau inima, fâcând-o să bată cu totul altfel. O forţă necunoscută îi pătrunse în interior și l-a umplut cu o căldură surprinzătoare și încredere nemărginită. „Cât e de bine!” – s-a gândit Pancrat, închizând ochii. El nu a observat că a adormit.
Pancrat s-a trezit devreme. La început el nu a înțeles unde se află. Dar când a văzut cum doarme pe scăunel fiica sa, imediat şi-a adus aminte totul. Cu o nouă blândeţe Pancrat a  mutat-o pe fiica sa pe pat, iar el s-a așezat pe scaun. Un sentment uimitor simţea din interior. Dintr-o dată  şi-a adus aminte despre oaspetele târziu. „De la el este, prin el au venit acestea” – s-a gândit Pancrat. Desigur, el nu nega şi anterior că există „ceva acolo”, dar acum acest „ceva” era atât de aproape, de parcă l-a atins pe el şi i-a transformat sentimentele și gândurile. El nu şi-a putut aminti exact ceea ce a spus părintele Nicolae, dar sentimentul de încredere, ușurința din suflet îl forța să întreprindă ceva.
Pankrat a fost externat după trei zile. Aliona a adus o cămașă curată și pantaloni călcaţi. După ce şi-a schimbat hainele și a mulțumit medicilor, au ieșit în stradă. „Ce soare frumos este astăzi,  luminos și cald!” – privea Pankrat, cu surprindere. El mergea, ţinând-o de mână pe Aliona și a era surprins privind de parcă pentru prima dată fețele trecătorilor. Erau de parcă mai binevoitoare ca oricând, unii chiar i-au zâmbit lui Pankrat ca unui prieten bun.
Pankrat nici nu a observat cum au ajuns la biserică. S-au privit unul pe altul şi deşi nehotărât au trecur împreună pragul Bisericii. În Biserică merge slujba: erau aprinse multe lumânări și se auzea o cântare tristă şi minunată. Au stat în liniște un timp într-un colțişor. Din ușa deschisă a ieşit părintele Nicolae, ținând în fața unui obiect, asemănător unei cupe. Pankrat era atât de emoţionat că mai nu înțelegea ce spune părintele Nicolae. Îi păruse că părintele s-a uitat la el şi a dat ușor din cap.
Ce s-a întâmplat în momentul următor Pankrat nu era în stare să înţeleagă: lacrimile care îi curgeau nu le putea şterge nici cu mâneca cămaşii, plângea ca un copil. A plâns fără rușine de aceste lacrimi și fără să le oprească. Avea o senzaţie ciudată că cineva ușor îi mângâie capul. Și de la aceasta lacrimile curgeau şi mai mult. Privind la el, a început să plângă şi Aliona. Ea şi-a dat seama că tatăl ei și-a revenit, că diavolul l-a lăsat, deși nu era încă botezat. Încet a scos cruciuliţa din buzunar, şi a pus-o ușor în mâna tatei. Pankrat cu dragoste şi recunoştinţă a privit fiica şi a strâns ușor cruciuliţa în mâna lui mare.
S-a botezat Pankrat peste o săptămână. După botez, părintele Nicolae, l-a felicitat și i-a dăruit o icoană a Sfântului Gheorghe. O femeie, plângând a îmbrățișât-o pe Aliona şi deasemenea l-a felicitat pe Pankrat. Aliona a spus că ea e noua sa prietenă, tanti Ana de la magazin. Totul era   atât de neobișnuit  și semnificativ, încât Pankrat era foarte confuz. Pentru o clipă, a pierdut-o din vedere pe Aliona. Apoi a văzut-o stând în genunchi în fața unei icoane, de unde Dumnezeu se uita la ea.
Pankrat în liniște s-a apropiat și s-a oprit în spatele ei. Deodată a auzit cum fata rostea într-o șoaptă fierbinte: „Tată, dragul meu Tată! Îţi mulţumesc pentru tăticul meu. Te iubesc foarte mult.” Și Pancrat  şi-a dat seama că din acest moment viața lor vor va fi diferită. El şi-a mângâiat capul fetei. Ea s-a ridicat, a pus ușor în faţa icoane un săculeţ micuţ și a sărutat picioarele Mântuitorului. Ea era fericită și calmă. Acum, totul va fi bine! Ei au ieșit din Biserică și în stradă i-a întâmpinat un soare strălucitor. Se pare ca soarele îi saluta cu bucurie, de parcă bucurându-se şi el de noua lor viață!
traducere şi adaptare Natalia Lozan